Din perspectiva unui dublu centenar: Mircea Eliade – Mihail Sebastian

Anul 2007, abia încheiat, însuma centenarul lui Mircea Eliade şi cel al lui Mihai Sebastian. Cheamă la analiza moştenirii pe care ne-au lăsat-o cei doi scriitori în termenii bogăţiei lor expresive cum şi în demersul, revelator, al introspecţiei de reală distincţie, în directă pliere la etapele prin care trec pe firul experienţelor personale.

Sunt doi autori definitorii care şi-au grefat acţiunea şi formula de creaţie pe gesturi de mare prietenie, deopotrivă  în practica muncii în atelierul animat de instinct artistic, alături de tribulaţii, prin însăşi esenţa lor incitante. Evocarea nu poate eluda însă denaturări  sub toate formele grave ce îi îndepărtează pe unul de celălalt. Începută sub semnul voluntar al cultivării fondului comun, sfârşeşte trist  atunci când destinul îl loveşte  pe Mihail Sebastian şi îl înalţă pe Mircea Eliade.

Despre această faţetă a vieţii celor doi notez aici câteva reflecţii, deoarece suntem în preajma unei dualităţi care merge de la împlinire spre  incompatibilitate, de la acelaşi obiectiv la criza generatoare, pentru Sebastian, de nefericit  conflict interior.

Grupul din care făceau parte, la începutul anilor ’30, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Haig Acterian, C. Noica şi Mihail Sebastian aparţine în imaginarul  modern perspectivei creatoare de simboluri performante. Doresc unanim ieşirea spiritului  românesc din provincialism. Apreciază solidarizarea, tind spre o ambianţă la adăpost de mistificări. În chip premeditat, pe fond de plăcere naturală, Sebastian întreţine cu membrii  grupului, cu Mircea Eliade deosebit, legături care merg de la confrerie literară la acumularea de mesaje profund sentimentale. Îşi iubesc munca, cei doi iubesc aceeaşi femeie, pe Nina Mareş, lucrează febril, ca şi cum acelaşi suflet le uneşte spiritualitatea.

Drumul lor începuse prin 1927-1928 şi trecea de orice bariere etnice, Haig Acterian fiind armean iar Sebastian evreu. Moment de graţie intelectuală pusă în mişcare de apetenţe ideatice, desfăşurate dialogal.

Totuşi ceva intervine determinant, maladiv. Realitatea politică alterează osatura cercului, o trage înlăuntrul mobilurilor în curs de precizare. Cercul colegial cade în dizarmonie cu Sebastian. Contribuie repertoriul nefast expus de mişcarea legionară. Extremismul de dreapta constituie, tot mai mult, matca în care îşi sapă locul metafizica  doctrinar naţionalistă a lui Nae Ionescu. Mircea Eliade susţine argumentele naeionesciene; convergenţa cu tradiţionalismul conservator găseşte corespondenţi în zona elitei noastre intelectuale. Publicaţii precum „Vremea“, „Buna Vestire“, „Cuvântul“ publică acum dezolante eseuri semnate de Mircea  Eliade. Dacă la început Eliade rezistă atracţiei pentru legionarism, chiar ia partea lui Sebastian după apariţia romanului „De două mii de ani“, treptat îşi schimbă credo-ul. Eliade proclamă rostul major al „revoluţiei creştine“, conferă sensuri superioare profetismului extravagant al Gărzii de Fier. Se consumă, pas cu pas, credinţa lui Eliade în misiunea istorică a „jertfei şi bărbăţiei“.

În tot acest timp, chiar înainte de rinocerizarea câtorva membri marcanţi ai cercului, Sebastian este mult mai puţin tributar adversităţilor de care are parte. Dimpotrivă, forţa lui de analiză reflectă acel lirism frenetic inspirat de fraternitatea investită în comunicarea cu Mircea Eliade. Între ei nu încape nici „purificarea de sângele alogenilor“ nici oarece cruciadă de „permutare“ a lor într-o semantică ortodoxistă necruţătoare. „Jurnalul“ lui Sebastian reţine în seama zilei de miercuri, 27 noiembrie 1935, unul din primele semne ale rupturii ce pândeşte din umbră: „Ca să rămân în ordinea politică, ar mai trebui să însemn mica discuţie încordată pe care am avut-o cu Mircea, luni seara, la „Continental“, ieşind de la teatru. Nu e prima. Şi bag de seamă mereu mai marcate alunecări spre dreapta din partea lui. Când suntem în doi, ne înţelegem încă destul de bine. În public însă, poziţia lui de dreapta devine extremă şi categorică. Mi-a spus, cu nu ştiu ce agresivitate directă, o pură enormitate: „toţi marii creatori sunt de dreapta“. Pur şi simplu!

Dar nu voi lăsa ca asemenea disensiuni să umbrească nici măcar cu o impresie dragostea mea pentru el. Voi încerca pe viitor să evit «controverse politice» cu el.“ (Toate citatele din „Jurnal“, Humanitas, 1996. Aici textul se găseşte la p. 41; restul citatelor  din „Jurnal“ se dau după aceeaşi ediţie.)

La 25 septembrie 1935 Sebastian revine ca să explice în ce grad înalt îl preţuieşte pe Mircea Eliade, drept care evită orice controverse cu acesta dacă e de natură să nască enervări, indispoziţii: „Aş vrea să eliminăm din discuţia noastră orice aluzie politică. Dar e posibil? Strada urcă până la noi vrând-nevrând, şi în cea mai anodină reflecţie simt spărtura mereu mai mare dintre noi. Îl voi pierde pe Mircea pentru atâta lucru? Pot uita tot ce este excepţional în el, generozitatea lui, puterea lui de viaţă, dragostea  lui, tot ce e tânăr, copilăros, sincer în el? Simt între noi tăceri jenante, care ascund numai pe jumătate explicaţiile de care fugim, fiindcă le simţim probabil fiecare, şi acumulez mereu deziluzii – între care prezenţa lui la „Vremea“ antisemită (comodă, de parcă nimic nu  s-ar fi întâmplat) nu e cea mai mică.

Voi face tot ce e posibil ca să-l păstrez totuşi.“ (pg. 85-86).

Treptat, se instalează între cei doi persistente discordanţe. Nu Sebastian le provoacă. El le ocoleşte, le amână deznodământul. Bunii prieteni de odinioară nu se insultă, nu se calomniază. Doar că Eliade îşi cunoaşte „duşmanii“, îi repudiază, le ştie „complexele de inferioritate“, „neputinţa de a se mântui“.

Îmi dau seama că nu pot înmulţi, cu noi şi noi exemplificări, vâlvătaia  focului, dar mi-a devenit limpede că anumite sforţări se consumă din voinţa lui Sebastian de a rezista dilemei în care se află, torturii ce îi zădărniceşte invocarea eticului în transferul de la neputinţă la sancţionarea fatală, previzibilă, a ceea ce devine greu de digerat.

Tectonica rupturii intervine după ce nu mai este nimic întâmplător în sfâşierea lăuntrică. Paşii greşiţi se înmulţesc mai ales după ce apare prefaţa lui Nae Ionescu la „De două mii de ani“ şi osândirea lui Sebastian de către iubitul lui dascăl devine cec în alb pentru propaganda gardistă... Destrămarea avansează. La 25 februarie 1937 Sebastian simte apăsat stranietatea situaţiei: „Pe la Mircea n-am mai fost de vreo zece zile. Pe la Marietta de mai bine de o lună (...) E posibilă o prietenie cu nişte oameni care au în comun o întreagă serie de idei şi sentimente străine – aşa de străine încât ar fi suficient să intru eu pe uşă, pentru ca, dintr-o dată, să facă tăcere, ruşinaţi şi stingheriţi“ (p. 114).

În ciuda şovinismului din publicistica eliadescă de după 1932 – 1933 nu pun în discuţie, o singură clipă, sub nici o formă, interesul enorm, justificat, pentru beletristica şi memorialistica lui Mircea Eliade, definitiv intrate în patrimoniul naţional. Ideologia timpului nu le-a afectat în succesivele construcţii ca amploare a tabloului narativ, abilitate procedurală, demonie anecdotică. Încerc numai să examinez viziunea critică asupra luărilor de poziţie chiar fără ca Eliade să fi participat neapărat personal la evenimentele reprobabile ce preced şi dau identitate legilor rasiale, cum ar fi interzicerea lui Mihail Sebastian de la publicare, păstrarea postului de redactor la „Revista Fundaţiilor“, deţinerea unui aparat de radio etc., etc.

*

Cine citeşte „Jurnalul“ lui Mihai Sebastian fără idei prestabilite constată cum în spaţiul său interior preocupările autorului organizează materia, exersează o absolută transparenţă ca elementele alcătuitoare să-şi păstreze unitatea. Cosmotica  sensibilitate despre care s-a mai discutat păstrează lirismul artistului, îi domoleşte senzualitatea descriptivă. Dacă nu întotdeauna se prefiră în frazare şi euritmii livreşti bine strunite, de  vină, socot, a fost cantitatea de articole săptămânale oferite ziarelor, câteodată până la patru în răgazul smuls lucrului, mult mai preţios ca să nu piardă, în cronici de circumstanţă, lecturi, vernisaje, conferinţe, esenţa fibrei sale, chinuite să dea glas epicului, dramaticului, peisajului colorat revărsat printre cuvinte.

Rostul unor atari consideraţii este acela de a caracteriza „Jurnalul“ drept spaţiu de fuziune al spectacolului de idei cu molecule fecundate pe revolta cuiva redus la teatru absurd. Sebastian nu acceptă – şi are dreptate – ca un bărbat născut la Brăila,  osmotic infuzat cu dragoste de ţară, să primească puternice lovituri ce tind să-l reducă la neant. Dacă urmărim ce se întâmplă în epocă, inclusiv participarea la linşaj a majorităţii membrilor S.S.R., vedem că excepţiile sunt puţine. Îi iau făţiş apărarea doar patru confraţi: Perpessicius, Petru Comarnescu, generalul N.M. Condiescu, Al. Rosetti. Discret, se pronunţă în sprijinul său Eugen Ionescu, Radu Cioculescu, Tudor Teodorescu-Branişte, Mihai Ralea. „Privilegiul“ de a  fi evreu e ocolit de cei mai mulţi deoarece un efect pervers al momentului elimină suflul de umanitate din conturul seismografic al celor repede contaminaţi de umoarea antisemită.

Genul literar de care s-a slujit Sebastian ne sună astăzi singular din două motive. Unul, fiindcă ilustrând autenticitatea cea mai severă nu e deloc ornamental, dar este spectacular la extrem aşa cum transcrie o dramă identitară. Doi, în modul în care surprinde realitatea imediată izbuteşte să treacă dincolo de ea într-un concret catastrofic, deconcertant, legitimând anxietăţi violente, crude, paralizante, „tăiate“ de scene încărcate de erotism, ca nişte fracturi de lumină în disputa cu întunericul.

Mutaţia în acest jurnal, plămădit pe potriva galeriei caracteriale inspiratoare, vine de la ceea ce urmăreşte: să relateze, în faze diferite drumul, drumul de la lichidare la salvare. Sigur, e o răsturnare. Ea regenerează  naraţiunea pe cât o prelungeşte într-o indeterminare post-istorică. Complexul de valori reţine în seama autorului preocupări specific necurmate: mulţumirea/nemulţumirea de propria  creaţie, pe de altă parte eşecul, în climatul antidemocratic instalat după 1933, anul venirii la putere a lui Adolf Hitler, a condiţiei de scriitor evreu în România cuprinsă de agitaţie antisemită. „Mustul“ memorialistic dublează stimulii celor două planuri. Într-un spaţiu nu totdeauna sublimat, dimpotrivă lăsat la vedere, dacă trebuie precizate diverse caracterizări, întâlnim harta umbrelor, de fiecare  dată surprinse temporal cu mare acuitate. Sebastian nu izbuteşte să fie inclement cu Nae Ionescu chiar şi atunci când lămureşte de ce acesta l-a respins. Stânjenit, rezervat, uneori exasperat va fi diaristul când, netăgăduit, împinge departe sinceritatea stârnită de prezenţele feminine. Atunci Leni Caler, frivole, sau dezamăgita Maryse iscă vremelnice neîmpăcări. Biografic ele ajung sursă de atracţie, niciodată de explozive despărţiri.

Aşadar „Jurnalul“ înseamnă îngroşarea calităţilor de prozator autentist ale lui Mihail Sebastian în măsura  în care strânge la un loc dileme auctoriale, crize existenţiale, decizii mânate de vraja iubirii. Procesul de aglutinare revine multivalent deoarece Sebastian înclină să trăiască pe planul afectivităţii prin însăşi esenţa acesteia decât pe cel pur cerebral, plan care rezervă cotidianului prozaic decantări lirice şi nu reflexivitate  alienantă. Complicităţile sentimentale îi spun infinit mai mult autorului, îl trezesc la viaţă după cum adversităţi morale sau politice nu îl dezarmează, oricât de potrivnice ar fi. Aceasta în cea mai deplină formă a nevoii de intimitate, de mărturie de sine.

Altfel nu se explică tenacitatea cu care apelează la Nae Ionescu şi mai ales  la Mircea Eliade când dă detalii privitoare  la redactarea piesei „Jocul de-a vacanţa“, a romanului „Oraşul cu salcâmi“, scriere poetică precedată de nişte „Fragmente dintr-un jurnal găsit“ nu chiar indiferente la însumarea de notaţii. La acest început de carieră (vai cât de scurtă!) Sebastian întreţine dialogul cu Mircea Eliade în numele înaltei concepţii ce-şi face despre sublimitatea prieteniei sufleteşti, a idealităţii suprapuse talentului literar.

Marea încercare va fi acum să evite fanatismul  ce mijea la orizont. Asasinarea lui I.G. Duca, fruntaşul liberal respectat în opinia publică de largă coloratură, anunţă „vânătoarea de vrăjitoare“ la care incită mişcarea legionară. Sebastian se arată încrezător că delirul gardist îl va ocoli pe Eliade. Din păcate va descoperi curând că Mircea Eliade îşi caută printre asasinii lui I.G. Duca noua lui familie spirituală. Astfel,  atât Mihail Sebastian cât şi Mircea Eliade, exponenţi de frunte ai generaţiei „27“, intră într-un dureros contratimp.

Ştim astăzi din paginile „Jurnalului“ în ce grad înalt râvnise Mihail Sebastian la prietenia cea mai potrivită cu Eliade. O prietenie pe care puţini şi-o imaginau  atunci ca izvor de lumină pentru autorul abuzat ulterior. Prietenie mult râvnită  şi oarecum pierdută intempestiv. Nu din vreo pricină literară, ci doar pentru că, în împrejurările  descrise mai sus, Mircea Eliade iese metamorfozat de adeziunea la naţionalismul extremist, în care el vede idealul luminos, salvator prin instaurarea statului etnocratic.

Ne-ar fi greu fără „Jurnal“ să pricepem dezamăgirea lui Sebastian, transfigurat ori de câte ori  ia contact cu Mircea Eliade şi îi solicită opinia. Una subtilă, stăpână pe mijloace diversificat intelectuale, estetice şi emotive de certă încredere. În plus ţâşneşte de sub crusta dialogului lor un echilibru împins continuu către adecvare urbană, poate din partea lui Sebastian şi niţel euforică.

Ideologia contează minimal la început. Amprenta aparţine zonei adânci, de suflet. O ajută psihologia brăileanului, atras, sedus de ochiul epic al lui Eliade, în stare să fie nebănuit de generos cu facultăţile sale de creator de pârghii. De îndrumător al tinerilor. Sebastian se consideră un creator capabil să-şi câştige rostul în lume însă, în egală măsură, nu fără un anumit ajutor de consiliere, venit din lecturi, din conversaţii. Sau de la sufletul colectiv, de la cei care îl înţeleg.

Acte previzibile dacă au de partea lor inteligenţa interlocutorului, bunul său amic, Mircea Eliade. Ea, ca o lumină coerentă, sacră, rodnică şi care – în circulaţia subterană de speciale înzestrări – judecă productiv dar şi escamotând, fraze, scene, scenarii până la ultimele consecinţe. Asta vrea,  în ultimă analiză, Sebastian de la Mircea Eliade. Are surprize, va mai avea surprize .

Ca să fie „pe firul gândului“, Mircea Eliade (repet, cu o proximă ocazie îmi propun să punctez versiunea lui din „Memorii“) motivează, comentează reductiv şuvoiul de fapte. Extrage din apriga lor vâltoare jaloane dovedindu-se cel mai adesea relaxat, cronicar de sunete limpezi, odihnite. Trimit cititorul la însemnările lui Eliade din „Memorii“ (ediţia a doua, revăzută de Mircea Handoca, la „Humanitas“, Buc., 1997), cum ar fi cea de la  pg. 237-238, plină de simpatie pentru Sebastian şi, în acelaşi timp, precaut cu poziţiile  fiecăruia de vreme ce strecoară o rezervă printre frazele binevoitoare. Dau un exemplu: „O dată ce credeam în posibilităţile de creaţie ale geniului românesc – aşa cum credea majoritatea dintre noi, deşi din motive diferite – nu ne mai era teamă de «influenţele nefaste» sau de «ideile subversive»“. De reţinut că Eliade simte nevoia să marcheze nuanţe „din motive diferite“ ca nu cumva, dintr-o simplă lovitură, să fie contrazis de studenţii naţionalişti ori chiar de sclipitorul Mihail Sebastian.

Singurul mod în care deosebim fermenţii celor două scrieri memorialistice vizează datele sufleteşti proprii. Nici Eliade nici Sebastian nu se dezmint. Pentru primul istoria e ca o placentă, pentru al doilea tenebroasă, dezolantă. Ar mai putea fi şi un alt criteriu. La Sebastian scurtimea temporală a notaţiilor nu e loc de repaos. Capriciile ei au gust de sânge. La Eliade istoria e topită în magma destinului personal, suişurile şi coborâşurile, parţial ocultate, funcţionează ca un factor coagulant. Pe un parcurs lung, din 1907 până în 1960! De ce Eliade escamotează unele date care îi sunt ostile vom desluşi altădată, respectiv coroborându-le cu arhiva corect citită a prezentului. Ea, arhiva, nu este avară cu alienările. Din cauza lor, pe ici pe colo actorul/martorul Mircea Eliade merge în vârful picioarelor dacă tiparul secvenţial are prea multe umbre. Destule pagini curg fără curiozităţi scotocitoare. Altele disimulează substratul grav. E cazul dictaturii lui Salazar, în Portugalia, unde Eliade a lucrat ani în şir ca funcţionar la legaţia României. Portugalia şi-a păstrat neutralitatea însă omul forte, Salazar, se comportă tiranic. Despre regimul său devastator Eliade reţine puţine lucruri, de regulă favorabile tiranului cu care împărtăşeşte vederi de extremă dreaptă.

Cele două scrieri memorialistice ne convoacă la nenumărate revelaţii. Au puterea  privirii de la care pleacă ardenţa portretistică, negativitatea conjuncturii, patosul participării.