Un gard roşu din Soveja

Mi-a mai murit un coleg de clasă, cel mai talentat. Şi îi spusesem că era neatent!

Dacă m-ar fi ascultat şi ar fi învăţat să se ascundă,  evenimentele nu ar fi pus ochii pe el.

Toate aceste trageri în jurul meu erau însă de natură să mă facă mai prudent. Dacă traversam strada, mă uitam de două-trei ori în jur, iar când stăteam cu prietenii la cafenea, mă aşezam întotdeauna cu spatele la perete şi privirea la geam. Chiar şi când scriam, devenisem atât de criptic, că nimeni nu mă mai înţelegea: acolo eram cel mai expus, oricine mă putea descifra şi localiza. Iar până la a fi lichidat, nu era decât răgazul de timp ca cineva să mă remarce.

Până una alta, viaţa mea era atât de înşelătoare, încât nici cel mai dibaci ochi nu ar fi descifrat câtă putere adunasem, eu, un biet scriitor. Doar câţiva călugări bătrâni dădeau semne, clipind din ochi, atunci când le tulburam spaţiul contemplaţiilor, că m-ar fi recunoscut.

În definitiv,  la ce să îţi folosească cititul cărţilor dacă nu să te facă mai prudent? (A propos: când eram copil, mă identificam atât de intens cu personajele lecturilor mele, încât era clar că epuizam un soi de existenţe, ca un fel de rafinare a unor posibile vieţi. Destul de târziu mi-am dat seama că artiştii sunt cele mai şmechere fiinţe de pe pământ. În loc să ne reîncarnăm de zeci de ori, obosind zadarnic existenţa, epuizăm problema aici, făcând un fel de scurtătură karmică. Tehnica asta poate fi bună şi pentru soarta ta, căci se spune că nucleele reîncarnărilor se structurează în jurul unei neîmpliniri, a unei frustrări. Viaţa viitoare vei fi cu siguranţă ce ai dorit.)

Soţia mă mai întreba uneori ce mai face cutare, de regulă un prieten vechi. O interesa mai ales evoluţia copiilor: dacă terminaseră liceul, unde mergeau la facultate. Uneori, încheia într-o concluzie sclerozată, cu exclamaţii din care rezulta că ţara asta nu ne merită şi că alta ar fi fost situaţia dacă am fi plecat.

Când vorbeam despre colegi în familie, le evaluam cu atenţie bătrânească catastrofele în care au căzut.

Pe ascuns, purtam pe internet, cu un grup misogin şi ipohondru, o conversaţie despre bătrâneţe. Poate construisem şi eu un personaj fictiv, un altul care ar fi plecat, dar n-a făcut-o la timp din laşitate. Sau jubilam din locul meu precar, dar sigur, când îmi comunicau eşecurile. (Ce dulce e să auzi de moartea prietenilor! Parcă însăşi soarta ţi-ar fi devenit amantă perversă.)

Era revoltător: nu fusesem avertizaţi că cei neatenţi sau care nu luau în serios bătălia, pur şi simplu vor muri.

Aşa s-a întâmpla cu cel mai frumos coleg din liceu, căruia i-a căzut o cărămidă în tâmplă la cutremurul din şaptezeci şi şapte. În necrologul său, dragul nostru profesor evreu de istorie deplângea lipsa de sens a accidentului, căci un singur pas făcut mai repede l-ar fi salvat.

Noi ştiam că era vorba de o întârziere explicabilă, provocată de relaţia sa cu colega noastră pe care o jinduiam toţi şi pe care am surprins-o într-o după amiază după perdele, goală.

Fusese victima neatenţiei, ca şi cocoşii de munte care, în perioada de împerechere, devin absenţi şi pot fi luaţi cu mâna de vânători.

Dar au trecut deja peste douăzeci şi cinci de ani şi mortul o fi ajuns deja departe. (Morţii nu sunt uitaţi din cauza trecerii timpului, ei se îndepărtează, graţie unui explicabil efect doopler. )

Masculii rămaşi s-au încăierat pe fată,  şi cum se întâmplă de obicei, doar unul a câştigat. Se retrage cu femeia într-un colţ al fertilului, ca într-o protejată cameră nupţială,  topiţi în voluptatea anonimatului.

Eu unul rămăsesem la pândă, atent să nu ratez şansa să mă înmulţesc.

Nu ştiu de ce mi-a rămas în minte fotografia unui gard roşu din Soveja. O am şi acum: mă arată pe mine şi mama mea în faţa unei vile care îi plăcuse.

Gardul de-un roşu aprins dădea fotografiei o cromatică neobişnuită. De fapt, secretul memoriei se afla în pata aceea de miniu de plumb.

Îmi amintesc că am trecut pe la o mănăstire de maici.

Am stat de vorbă cu stareţul, părintele Athanase: cel fără de moarte, insista el.

Spre surprinderea mea, ideea centrală a oricărei discuţii era că torţionarii săi dintr-un trecut în care făcuse puşcărie comunistă muriseră, el fiind singurul care rămăsese în viaţă.

Supravieţuise, deci ceilalţi fuseseră învinşi. Proba cea mai clară că el avusese dreptate. 

Athanase era şi un bătrân frumos (Am regăsit la el un soi de ipohondrie religioasă pe care o surprinsesem şi la alţii – eu, de pildă.) Pielea mâinilor lui era netedă ca o hârtie cerată.

Odinioară, o fată declarase că îi plac mâinile mele. (Şi azi, dacă aşez mâna pe capul cuiva, are efect.)

Acum, dosul mâinilor mele arată destul de ciudat: galbene, translucide ca gutuia, am început să mi le ascund. Pielea mea a început să semene cu aceea a sfântului Ieronim (al cărui tablou stă înrămat de zeci de ani la loc de cinste în bibliotecă), despre care se spune că şi-a petrecut viaţa traducând Biblia.