În perioada totalitarismului comunist, mărturiseam unui prieten bănuiala că probabil că unul dintre motivele cele mai directe pentru care clasa muncitoare nu a dezvoltat o vocaţie metafizică era aceea că ea nu avea timp.

Era o clasă socială ocupată prin definiţie şi puterea, de orice factură ar fi fost ea, trebuia să o ţină aşa, sub imperiul necesităţilor şi imediatului, dată fiind imprevizibilitatea sa explozivă.

Observaţia pornea de la senzaţia de vid metafizic pe care ţi-o dă ideea – complet halucinantă de altfel – de timp liber.

În adolescenţă, noţiunile de „timp liber” şi de „timp ocupat” nu îmi erau formulate, pentru că, plin fiind de mine însumi, angajat în lecturi haotice şi a căror iniţiativă pornea dintr-o necesitate imediat-satisfăcută, fără niciun program, neangajat în niciun fel de construcţie intelectuală proprie, eram egal cu propria mea intimitate şi când „eram liber”, şi când „eram ocupat”.

Mă aflam în situaţia copilului psihic orb al lui Freud care nu făcea distincţia între lucrurile ce nu se făcuseră vizibile prin negaţie. Mânat de-o libertate pe care nu o calificam ( o calificare ce-o putea discrimina, distinge şi deci o putea face generatoare de contrariul ei, lipsa libertăţii), inocent şi pur, adică ignorant, eram în timpul meu liber practic tot timpul şi peste tot. Nici măcar obligaţiile şcolare nu mă înlănţuiau: orele de literatură erau depăşite prin interesul propriu ce mergea dincolo de manual, pe care de multe ori nici nu îl mai răsfoiam (ceea ce e o practică frecventă astăzi, pe care o contest, considerând manualele unele dintre cele mai oneste lecturi), iar substanţa supravieţuirii la orele liceale mi-o extrăgeam din Călinescu. Lecturile marilor filosofi empirişti, care supravieţuiseră unor epurări din bibliotecile marxiste, clasicii ruşi, literatura sovietică despre materialitatea ştiinţei erau împreună la fel de savuroase şi legitime, într-un fel de libertate a lui Adam scăpat fără nicio interdicţie în grădina în care pomii erau înlocuiţi de cărţi cu frunze-pagini savuroase şi gustoase – o grădină artificială totuşi, între frunzişurile arborilor căreia merele roşii şi lujerele vegetale ale ramurilor se împleteau cu cablurile electrice ale microfoanelor de supraveghere...

Prima oară când am simţit vidul, golul unei clipe nepremeditate, lipsite de orice determinare a voinţei, o clipă nedorită şi căzută aproape ca o sentinţă nemeritată din cer, a fost în anul 1984 (coincident cu anul orwellian): eram în bucătăria rece a apartamentului de bloc, la flacăra aragazului ardeau gazele ieftine ruseşti, soţia era în alt oraş la un combinat industrial, iar fiul nostru era în grijă „la mama”. Pentru o clipă am fost singur, o singurătate puţin mutată din locul în care o lăsasem în adolescenţă, deplasată de faptele care îşi adunaseră tentaculele tinzând să mă prindă în biografie. Meditasem despre destin, despre tendinţa vieţii de a te ocupa, coloniza, dar nicodată nu am simţit ca atunci declicul locului şi timpului, de parcă fusesem o mobilă mişcată din loc, lăsând o dungă deconspiratoare de praf.

Era prima oară în viaţă când am simţit golul metafizic ca un resort îndelung comprimat al biografiei proprii, una care ţi-a scăpat puţin de sub control, aşa cum bănuiam că îl percep oamenii ocupaţi, o metafizică pornită din disperarea angajării totale a existenţei şi nu dintr-una a prospecţiei prudente intelectuale pe care o exersasem până atunci şi care întotdeauna mai păstra o rezervă (pentru o mai bună înţelegere a stării, precizez că în adolescenţă îl citisem pe Sartre, îi gustasem din plin existenţialismul şi credeam că nu se poate ca un adolescent să nu treaca prin exaltarea acestei stări măcar o dată şi să meargă mai departe, închiderile operate de el fiind, de altfel, insuportabile).

Iată cum se simt „oamenii muncii”, îmi spuneam! Iată cum arăta clipa lor de timp liber, una dilatată la dimensiuni care mă înspăimântau.

Dintr-o dată, febrilitatea uzinală cu care oamenii de la fabrica la care lucram, aceia însărcinaţi de partid (partidul era deja o realitate trecută în transcendent, dincolo de neputinţele noastre, el era soluţia) cu gestionarea timpului liber, mi s-a părut adevărată: ei ştiau, iată, că timpul liber poate fi o gaură neagră care poate absorbi nu doar liniştea proprie, dar care poate devora fără să lase urme o întreagă organizaţie, dacă nu chiar un sistem. Socialismul întreg putea să dispară prin gaura hămesită a timpului liber, aşa cum mai târzu, în filmele „capitaliste”, personajele evadau prin porţi transcendente de diverse tipuri: în timp, în spaţiu, în vreo gaură de vierme a galaxiei.

Micile cluburi muncitoreşti, cu mesele lor aliniate de table, şah şi remi, programările campionatelor amicale pe ore şi grupe până la intrarea participanţilor în schimb, adică în adevărata activitate de producţie a fierului şi oţelului, substanţe sau obiecte palpabile şi netrădătoare, toate aceste măsuri de precauţie mi-au apărut în acel moment ca fiind îndreptăpţite şi înţelepte. Sistemul avea grijă nu numai de confortul nostru material, dar (aşa cum bunica mea părea că veghează cu ochiul ei pineal dincolo de viaţa noastră) îşi dezvoltase şi un soi de servicu de spionaj metafizic, care avea grijă de neliniştile noastre care puteau veni din transcendenţă să ne tulbure buna pace cu fantasme iluzorii.

Aşadar, pentru a ne păzi de marea farsă a lumii de dincolo, sistemul ateu (azi, unele dintre naivităţile lui mă înduioşează) făcuse următorul raţionament, elementar de altfel: pentru a putea lupta cu inamicul, trebuie să trecem pe teritoriul lui. Dar cum să poţi lupta cu cineva care nu are spaţialitate, se ascunde într-o insuportabilă transcendenţă? Pentru aceasta trebuie să trec eu însumi dincolo, să văd care e treaba şi, odată descifrate mecanismele, să acţionez asupra lui mortal. (Se pare că sistemul chinez a înţeles cel mai bine asta În orice caz, mulţi dintre cei trimişi de partid dincolo, în literatură, ori spioni sau cercetaşi ai divinului, au rămas nedumeriţi pe acolo, îi văd şi acum ...)

Îmi spuneam că partidul începuse să acorde o importanţă specială timpului liber, pentru că el înţelesese că dincolo de cortina pe care o confecţionase nu mai era nimic. Preoţii lui activişti văzuseră întâi că „împăratul era gol”, apoi se întrebaseră plini de nelinişti dacă nu cumva golul acela era atotstăpânitor, devreme ce ei îl concediaseră chiar pe Dumnezeu. Mulţimea nu putea suporta golul creat, aşa cum odinioară fizicienii aflaseră că natura are oroare de vid.

Iată de ce, cercurile socialiste de petrecere a timpului liber începuseră să devină aproape tot atât de importante ca acelea orweliene de rescriere a istoriei.

*

Aşadar, totul pleacă de la neobrăzarea lumii în care trăim. Lipsa ei de obraz înseamnă că nu are chip. Un soi de existenţă brută, căreia cineva încearcă să-i dea o formă, un nume....

Lipsit de obraz era şi Dumnezeul Vechiului Testament. Prohibiţia pusă de El vederii era mult mai abruptă; nu numai că nu avea chip, dar fiind chestionat asupra numelui pe care îl poartă (o stratagemă a omului care urma să îl zugrăvească apoi), a răspuns: „Eu sunt Cel ce sunt”.

Neobrăzarea omului provine însă din aceea că el încearcă să fie ceea ce numai lui Dumnezeu îi este permis: fără obraz, omul riscă să fie azvârlit, vorba blânzilor budişti, tot mai departe în regnul animal.

Este necuviincios faţă de semeni să fii lipsit de obraz: asta presupune o anume agresivitate, de parcă tu te-ai revendica din acelaşi regn metafizic cu Cel fără chip.

Mult mai corect e să fii ins cu obraz subţire, care se ţine cu o anume cheltuială, chiar de gesturi (ca, de pildă, acela de a spăla farfuriile din care mănânci). Iar dacă îi poţi spune cuiva ceva de la obraz, cu ce obraz te poţi uita tu la Dumnezeu în pliurile îngăduinţei căruia de fapt exişti? O îndurare graţie căreia capeţi chip, nerecunoscător...

Înţeleg femeile care îşi aştern un strat gros de pudră peste faţa care altminteri nu le aparţine, încercând să dea iluziilor ceva ritual. Ele ne amintesc, prin fardul lor zilnic, că trebuie să hrănim din plin epica piesei de teatru în care jucăm.

Primii actori care mi-au atras atenţia în copilărie au fost preoţii în altar. Înveşmântaţi în togile lor negre, oficiau cu voce melodioasă ceva de neînţeles. Nu conta neapărat ceea ce spuneau, putea fi latina sau slavona, cuvintele deveneau replici sau incantaţii. Ocupaţia lor principală era să dea chip insuportabilei apropieri a Celui fără faţă de chinuitele noastre existenţe.

Arhitectura misterioasă a bisericilor îşi revendica o similitudine cu fizionomia care mă fascina: peretele despărţitor pe care erau aşezate feţele sfinţilor se numea „tâmplă”, o interfaţă fragilă ca însăşi tâmpla mea viorie (vorba lui Eminescu) ce separa lumea de capul în care gândurile stăteau comprimate ca în folderele arhivei unui calculator. Coincidenţa obrazului nostru cu cel cristic mă tulbura.

Cel mai curent văl cu care acoperim golul Celui fără chip este frumosul: considerat „loisir”, adică ceva făcut să anestezieze şi să producă uitare, să ajute la „omorârea” timpului liber, am uitat că frumosul este de fapt ultima frontieră şi că, în afara lui, „realitatea” nu mai are obraz.

Aşadar, frumosul îşi generează şi afirmă propria sa simetrie, logică şi necesitate. Expresiile plastice sunt purtătoarele unei ordini care se opune entropiei lumii, generând ordine şi simetrie. Frumosul merge dincolo de loisir, structurile estetice, ca şi cele ale organicului, reprezentând vârful de conflict al structurilor mentalului, ale esteticului şi ale viului.

Înlănţuirea şi necesitatea aproape silogistică cu care unele forme plastice le reclamă pe altele fac posibilă o nouă logică a esteticului.

Expresia ordonează haosul cu o exactitate ce poate face geloase matematicile. Iar frumosul cel aparent fragil se dovedeşte a fi una dintre cele mai organizate şi lipsite de slăbiciuni forţe ale lumii.