Într-una din însemnările sale, Mircea Eliade mărturisea că, ori de câte ori poseda ceva, se simţea neliniştit. Că era animat (mai ales în adolescenţă) de un soi de fervoare a timpului care trece lăsând ratare în urma lui.

În definitiv, o biografie care poate fi deja descrisă, consemnată evenimenţial. Victoriile şi posesiunile nu sunt altceva decât mici compensaţii pe care soarta le acordă celor rataţi…

Îmi amintesc cum, într-o vreme, Nichita Stănescu era gelos pe Labiş, ca pe un obstacol ce i-ar fi consumat potenţialitatea şi care trebuia înlăturat. Ei bine, schimbarea s-a produs, chiar dacă vechiul model părea (prezentului complexat de temporalitate) o cetate imposibil de clintit. Vechiul simbol de putere a expresiei sfârşeşte prin a fi înlocuit, în ciuda revendicărilor lui de legitimitate, una a faptului împlinit, a anteriorităţii, a status-quo-ului. Pur şi simplu, vorba lui Rorty, limbajul dinainte e dat jos cu entuziasme robespierr-iene, fiind înlocuit cu unul nou, căci de cel vechi „ne-am plictisit”.

(Anecdotă: se spune că un jurnalist l-ar fi întrebat pe Salvador Dali despre sentimentele lui faţă de maeştri. „Nici urmă de veneraţie”, ar fi răspuns pictorul!. „Adevărata mea preocupare era să stau lângă ei, să le studiez slăbiciunile şi, la momentul potrivit, să le aplic lovitura mortală”.)

Mergând în sensul aceleiaşi logici, te gândeşti la istorie, aşa cum este ea percepută, ca agenda însângeratelor eşecuri, drept o recompensă a ratărilor prezentului. (In extremis, absenţa memoriei: un popor care are răbojul crimelor, ba chiar al eroismelor, gol, semnifică, într-o sumară metafizică, că evenimenţialitatea îşi prezervă premisele unei fructuoase potenţialităţi. Asta e, de regulă, consolarea popoarelor cu istorii mici.)

Adevăratul gust al ratării îl cunosc însă doar cei iniţiaţi, ca unii ce au avut revelaţia absenţei acesteia, experienţă extatică la care omul obişnuit nu are acces. Aşa se face că ratatul comun, ce dă gust şi consistenţă lumii şi profaneităţii, e de cele mai multe ori în fericită necunoştinţă de starea lui.

Într-un mod asemănător, se pare că Isus nu a avut experienţa completă a umanităţii până când nu l-a soluţionat şi pe cel ratat (cel căzut, de fapt, exemplarul ţintă spre care se îndreaptă cu predilecţie artileria sa eschatologică).

Aşa cum odinioară sălbaticii îşi imaginau că, dând nume fiarelor sălbatice, le îmblânzeau, tot aşa şi omul modern, prin numire, îşi rezolvă de o manieră foarte directă, unele frustrări: în cazul de faţă, putem numi gelozia primară (de care suferă, ca de o boală profesională, mai ales lucrătorul din breasla artistică) drept stare îndreptăţită a unei condiţii fireşti a ratării noastre exemplare.

*

Dacă ar trebui să opunem ceva substanţial ratării, am găsi puţine lucruri de spus. Pentru că, în urma unui exerciţiu simplu de meditaţie, vom descoperi cu nelinişte că avem de-a face cu o condiţie înnăscută a omului. Ce succes poate clama omul izgonit, deasupra căruia a fost aruncată şi sentinţa morţii, precarităţii, alterităţii? (Iată de ce „ideologiile” învingătorului, cultivate de lumea modernă mă fac cât se poate de circumspect.)

Adam, primul ratat, nu a avut decât exilul şi precara supravieţuire în numericitate, în prolificitate. O strategie stranie a omului cel aflat în timp, în destin, iremediabil fixat în actele sale. (Aşa se face că singura alternativă tare pe care creştinii o pot opune marii ratări ontologice este Isus. O soluţie pusă la dispoziţia lumii, doar la nivelul posibilului. Un posibil ce nu exclude însă accesul la un soi de acţiune ce promite depăşirea, în ultimă instanţă, a acestei bariere căreia i-am dat numele ratării.)

Dar, de departe, cel mai mare ratat mi s-a părut a fi Lucifer, cel ce odinioară era un înger fruntaş. Este încă proaspătă în memoria mea senzaţia de compasiune stranie pe care o resimţeam în adolescenţă parcurgând povestea (de o bizantină distorsiune plastică) ,,îngerului trufaş’’, poate unul dintre cei mai buni ,,ostaşi’’ ai lui Dumnezeu, condamnat la cădere. El fusese proiectat (ca în modernele poveşti, un fel de cyborg sau un soi de super-om) să fie, nu un oponent al domnului, ci un slujbaş fidel al lui.

Oarecum eretic, am continuat să cred că mundana ,,milă’’ va fi trebuind să o manifeste bunul stăpân al cerurilor şi în ceea ce îl priveşte pe nenorocosul înger căzut.

(Altminteri nu avea sens inexplicabila îngăduinţă divină faţă de multiplele rele: ,,Dacă omul e capabil de compasiune, aceasta îi este în mod evident proprie lui Dumnezeu o tacită indulgenţă faţă de căderi, în genere!’’, îmi spuneam.)

În fond, dacă ai lucrat cu un ostaş destoinic, atât timp un înger bun şi te-ai folosit cu câştig de serviciile lui, nu se poate să nu îi porţi cumva de grijă şi în rătăcire.

Aşa se face că avem în modelul luciferic un exemplu (să zicem că exemplele sunt făcute pentru a fi ocolite, deşi omul nu va rata niciun gest, din clipa în care a aflat de posibilitatea săvârşirii lui) de gelozie şi ratare: mi-a trebuit însă mult mai mult timp să înţeleg strania suprapunere a istoriei lui Adam peste acest traiect. A fost o adevărată revelaţie să descopăr că evenimentul, de regulă tratat separat, al căderii primului om în păcat, e simetricul celui în planul ,,primei schisme îngereşti’’. Ceea ce e pictat cu atâta substanţă plastică pe mândre porţi de biserici bizantine, Adam şi Eva de-o parte şi de alta a arborelui păcatului care va fi crescând de atunci în sufletele noastre, acestea reprezintă un eveniment al umanităţii care a avut în căderea Luciferică un gest simetric sau un precedent.

Astfel, ratarea nu vine neapărat din slăbiciuni interne, ci îşi găseşte o argumentare ontologică proximă în căderea lui Lucifer. Dar, dincolo de aceste grave consideraţii, omul e pândit la fiecare pas de nevăzute capcane, încât cei ce cu precaritate se menţin măcar în viaţă pot spune că sunt vremelnici învingători: iată de ce a clama o filosofie a celui puternic este epistemic riscant.

(Simplul fapt de a fi în timp exprimă cât se poate de exact condiţia omului faţă de ratare, acest concept considerat secund în mod nesăbuit.)

Aşa stând lucrurile, nici nu e de mirare că omul e o fiinţă ce cade cu uşurinţă victimă propriilor sale aspiraţii, repede încurcată în destin şi străbătută de tot felul de răutăţi şi frustrări. (În plus, jinduind după existenţe ilicite. Eu, de pildă, în adolescenţă, i-am purtat o gelozie stranie lui Mircea Eliade, iar mai târziu, unora din cei care i-au urmat, Culianu, de exemplu; aveam strania senzaţie că fusesem deposedat de o potenţialitate pe care altcineva a consumat-o şi la care nu voi mai fi avut acces. La fel, a trebuit mai târziu să ocolesc plastica scrierii lui Cioran prin viraje stilistice abile, altminteri riscând să devin un meteorit captiv al lui. Mici frustrări ale unei ratări pe care o recunosc în mod umil.)

În fond, dorinţa aceasta de a fi altcineva este alimentată de energiile alterităţii, acea forţă (aproape cosmică) a viului de a se risipi în numericitate. „Un fel de ratare a Unităţii, de cădere a sa în seducţiile numărului”, se va spune din perspectiva închiderii, operate de subiectul conştient. „O aspiraţie legitimă a identităţii!”, va clama omul aflat în alteritate, convins de şansele sale vizând recuperarea unităţii.

În ambele situaţii este vorba despre ratare, definibilă la acest nivel al discuţiei prin compromiterea trăsăturilor modelului a cărui povară de memorie o purtăm tot mai obosiţi .

*

În zona culturală am avut prilejul să remarc că e nevoie de o forţă primară puternică ce trebuie să-l însoţească pe creator în demersurile sale artistice pentru a-şi impune propria expresie. În arta plastică, de pildă, sunt parcă cel mai vizibile subversivitatea noului discurs, snobismul pozitiv (după o deja comună schemă sociologică a lui Robert Escarpit) care constituie debutul actului artistic şi lipsa de complexe în a detrona formele deja consacrate.

În ultima vreme, privesc cu tot mai multă fascinaţie tendinţa „paricidă” a formelor plastice – e un experiment al libertăţii din care, dacă depăşim handicapul rezervei, al rigorii critice, avem întotdeauna de învăţat. În definitiv, orice expresie a început prin a fi, ca şi străinul, neavenită, sfârşind prin a se impune, într-o manieră sau alta.

Iată pictura modernă (cel mai recent exemplu, să zicem, dacă poezia nu o concurează cumva): este limpede sensul estetic impus. Revoluţiile nu mai sunt excepţii şi înlocuirile paricidare debutează cu experienţa marginalizării având gustul amar al ratării. Forţa primară de care vorbeam este cât se poate de utilă, căci fără ea eşti repede ucis hermeneutic. (Mai norocos e să fii, pentru început, inocent. )

În fine, trebuie să ne aplecăm lipsiţi de prejudecăţi asupra expresiilor artei care se naşte în prezentul imediat, pentru că, chiar dacă nu ne satisfac din punctul de vedere al normei consacrate, ele măcar ne dau de ştire cu o exactitate greu de egalat despre cum va arăta lumea în viitor .

Din orice direcţie ai aborda însă ratarea, constaţi că e o însuşire atât de înnăscută omului, încât nu poţi să nu te întrebi, oricâtă indisponibilitate metafizică ai avea, dacă nu cumva ai dat din întâmplare peste adevărata lui natură.