Stabilisem încă din copilărie că trebuie să mă perpetuez.

Însă cine spune că e uşor să faci dragoste se înşeală profund. Trupurile nu ne ajută prea mult. Se mişcă pe întuneric, stroboscopic. Sunt lipsite de funcţionalitate.(Deseori a trebuit să improvizez rapid o geometrie salvatoare.)

Aşa că timpul trecuse şi nu făcusem urmaşi. Crescusem şi prezentul îmi rămăsese mic la mâneci şi subsuori.

Sora mea ieşise din joc: se măritase înainte de a-şi obţine diploma de facultate (ştiam că toată viaţa va suferi pentru asta). Se mutase la casa ei şi nu le mai spunea părinţilor „sărumâna” (nimeni nu o avertizase cât de grav era aşa ceva).

Eu nu aveam nici măcar apartament, nu îmi construisem nici măcar o coajă de casă, vai de cozonacul meu! Tocmai eu, care debordam de ce-aş fi putut deveni.

Eram însă răbdarea întruchipată. Între noi fie vorba, tenacitatea mea mă cam înspăimânta. Ştiam că nici o firimitură din ceea ce părinţii mei aveau de oferit nu trebuia pierdută.

Chiar dacă nimerisem într-o existenţă adversă, mă puteam totuşi numi norocos. Una peste alta, eram în viaţă. Iar finalurile dictează întotdeauna ceea ce a fost.

Apoi ştiam că fusesem numit să întreţin timpul şi că de mine depindeau toţi.

Toţi: stăteau pe scaunele din loja cea înaltă şi făceau semne mute. (Li se tăiase sonorul.) Bunici, mătuşi. Un carnaval veneţian. Sau mai degrabă o înmormântare la cimitirul Sineasca – cu muzicanţi salivând în goarnele de alamă. (La ultima înmormântare a colegului meu de liceu, fanfara asta de ţigani era atât de patetică, încât un căţel de pripas a făcut pipi pe pantalonul meu. Am simţit nu atât urina caldă, cât ochii lui rugători – îmi urcau în sus pe picior. )

În nici un caz nu aveam voie să mor înaintea lor. Nu puteam să îi dezamăgesc.

Aşa că am scotocit cu beţigaşul printre resturile de carne ale memoriei mele. Un organ dureros. Mai ales că zăcea uitat pe acolo de cine ştie câtă vreme, nefolosit.

Înainte de toate, am dat de resturile lui Tata. Deşi mort, o bucată stricată de vis fusese uitată în şifonier şi începuse să miroase. Era dulapul acela primit de la bunica, un obiect de altfel igienic, altădată plin ochi de gutui ochioase şi frunze foşnitoare de tei.

L-am ridicat ca pe o pulpă grea de porc. Nu degeaba fusese el crai bătrân. Continua să atârne greu, deşi nu mai avea nicio treabă cu gravitaţia – chiar şi aici, în lumea faptului împlinit.

Asta e, trebuia să fiu recunoscător că aveam pe cine duce în spinare. Sub masca unui ins cumsecade, viaţa lui anonimă atârna greu. (Oare eu o să reuşesc?)

Câte seminţe şi-o fi lăsat el să facă ravagii prin lume, imprudent!

Apoi am scos câteva fotografii care se încarnaseră în unghie şi făcuseră acolo un mic puroi. L-am stors cu atenţie pe o bucăţică de vată cu spirt şi l-am lăsat să prindă coajă. Despre ce era vorba?

Era fotografia mea preferată, alb negru, pe un suport de celuloid care începuse să se scurgă. Am curăţat-o şi pe ea cu dezinfectant la marginea ochiului.

În fotografie: eu, la câţiva ani (una din vârstele acelea de amnezie infantilă, singurele ocazii în care pot spune că mi s-a permis să fiu fericit), pe genunchii bunicului meu cel frumos (Călugărul Vasile îmi dezvăluise pe treptele bisericii Logreşti o etimologie pe care am folosit-o apoi excesiv – călugăr vine de la grecescul kalos gheros – bătrân frumos).

În mod ciudat, fotograful găsise de cuviinţă să împodobească peretele care fusese ales drept fundal, cu un cocostârc împăiat. Cu un ochi lateral care râdea, dar în acelaşi timp plin de curiozitate.

Îmi place fotografia asta din două motive. Întâi, pentru că bunicul arată ca un alsacian: chiar observasem asemănarea lui cu portretul unuia dintre eseiştii francezi pe care îi citisem în adolescenţă (se chema Alain). Al doilea motiv este cocostârcul. De neînţeles, prezenţa lui făcea să mă pot privi cu ochi complet străin. Mă pierdeam în propria mea memorie. Chiar recitam ceva ce nu ştiam prea bine: „Cocostârcul păr sucit, bla bla bla tocmai pornit”. Sau cam aşa ceva.

– „Lucrul acesta e posibil şi pentru că nu am pus deoparte nicio rămăşiţă de memorie”, mi-am spus după un şir de deducţii a căror succesiune am uitat-o imediat ce fuseseră parcurse. Adică, întreaga mea copilărie, ca şi acum, fusesem un risipitor. Unul care pierde hălci întregi din carnea lui.

Ceea ce nu e deloc uşor, căci nenorocita de anterioritate îţi dictează întotdeauna ceva (probabil fals). Acesta e prezentul – cum să nu-l pui deoparte? (Ia încercaţi să ascultaţi limba natală ca pe o înşiruire de sunete dintr-o limbă străină: nu veţi reuşi!)

După ce m-am debarasat de bucata de carne, mi-am frecat mâinile simţindu-mă foarte uşor. Am împachetat fotografiile şi le-am şters cu o batistă înmuiată în spirt. (Încă o batistă transformată în cârpă de aruncat.)

Apoi le-am închis pe toate, împreună cu unghia încarnată într-o cutie. Era cutia de lemn de la soacra mea, în care ţineam, ca pe nişte obiecte voodoo, moţul de păr şi certificatul de botez al – fiului meu – se spune că astea sunt lucruri care trebuie ferite de ochiul copilului, până el însuşi ajunge să aibă copii.

Reuşisem ceva, nu ştiu ce. Scăpasem de gândul acela automat, însoţit de durerea surdă a faptului că exist. De bănuiala că, odată cu mine, s-a strecurat ceva greşit.

Duminica mi-am pregătit autoturismul şi am plecat cu fiul meu la facultate (în Cluj).

Sticla de palincă i-am dat-o administratorul din cămin. Mi-a zâmbit lateral, cu obrazul verde, cirotic.

Fiul meu stătea într-un colţ al camerei, sprijinit de rucsacul plin de bagaje şi vinovăţii. (Ale mele – chiar dacă nu murisem, începeau să atârne greu.)

Câte nu îl mai aşteptau şi pe el săracul? I-am spus că trebuie să îşi găsească o soţie, să facă copii.

Mă privea prin ochelari imenşi. Atâta oboseală, pentru ce? Un chip – s-ar fi găsit ceva şi pentru el. L-aş fi putut ajuta mai mult dacă l-aş fi privit mai des.

L-am îmbrăţişat şi am rulat-o încet pe autostradă – maşinii mele i se încingea motorul dacă depăşeam nouăzeci de kilometri pe oră.

Pe drum, m-am oprit să desfund carburatorul. Ca de obicei, prezentul se înfunda cu tot felul de lucruri nespuse, bandaje pline de sânge.

Asta e! Întotdeauna rămân lucruri nespuse care fac să trosnească arterele încărcate de colesteroale perfide.

Aş fi vrut să îi spun că lumea ajunsese în pericol. (Atacurile de panică nu erau nimic exagerat.) Că fusesem pus s-o salvez fără să ştiu, ceea ce îmi umpluse biografia de greşeli. Că acţionasem întotdeauna la limită, disperat, altminteri timpul s-ar fi oprit. (Continuam să fac asta chiar atunci.)