Se cuvine sã acordãm atenþie unei cãrþi care a devenit best-seller din ziua lansãrii ei ºi care este semnatã de cel creditat de cititori ºi de breaslã cu titlul de cel mai important scriitor român în viaþã. O anchetã fãcutã de sociologi printre scriitori a arãtat cã Mircea Cãrtãrescu este considerat, la mare distanþã de alþii, omul care corespunde cel mai bine prototipului profesiunii ºi are în cel mai înalt grad calitãþile considerate necesare de cãtre confraþii sãi unui bun scriitor. Eu aº adãuga la ele inteligenþa evidentã a autorului ºi hãrnicia sa. Cãrtãrescu nu numai cã are calitãþile unui scriitor, dar are inteligenþa sã le punã în joc în mod pragmatic, sã urmãreascã strategic ºi tactic succesul acþiunilor sale literare. Nu aºa au fãcut colegii sãi de generaþie Mariana Marin, Ion Stratan, Cristian Popescu ºi încã mulþi alþii despre care vorbim azi, cu regret, la timpul trecut.

Mircea Cãrtãrescu este un nume de produs ºi un mit, are promovare ºi protecþie de la o mare editurã, publicã editoriale politice în mari cotidiane, ceea ce trebuie sã fie o sforþare ºi o plictisealã pentru un om visãtor ºi abstras. Dar totul e pentru o cauzã dreaptã: aceea de a nu lãsa încã un mare talent sã disparã anonim, sã cadã în marasm, sãrãcie ºi uitare.

Cele cîteva mii de exemplare vîndute în prima lunã din Orbitor – aripa dreaptã (Ed. Humanitas), cronicile ditirambice apãrute imediat, ºoaptele despre un posibil Premiu Nobel aratã eficienþa lui Cãrtãrescu ºi a echipei care îl susþine. Aluziile la iminenta decernare a Nobelului timoreazã criticii care pot fi acuzaþi cã submineazã, prin atitudine cîrcotaºã un triumf, fãrã precedent al unui compatriot!

Fãrã brandurile Cãrtãrescu ºi Humanitas, fãrã titlul Orbitor, acreditat prin douã volume anterioare, „aripa dreaptã” nu ar fi fost luatã în seamã pentru cã e o carte oarecare, cu ceva calitãþi dar ºi cu multe defecte, mult prea lungã ºi foarte inegalã. Faþã de nivelul general al prozei româneºti în ultimii trei ani, unul foarte bun chiar la nivelul debutanþilor, Orbitor-III e în cel mai fericit caz o carte mijlocie. Iar în seria prozei lui Mircea Cãrtãrescu, care se deschidea „orbitor” cu povestirile memorabile din Visul, se situeazã spre coada ierarhiei valorice. Trebuie spus aici cã bisarea unor personaje din Visul, Mendebilul ºi alþii, este neavenitã ºi afecteazã retrospectiv acea memorabilã povestire de început.

Dacã nu aþi citit primele volume din Orbitor, nu vã faceþi griji. Aripa dreaptã poate fi parcursã fãrã dificultate în sine. Lectura e uºoarã. Ar fi totuºi preferabil sã citiþi Orbitor I. Nu înainte, nici dupã, ci în loc de... Aripa dreaptã e un roman despre revoluþia din 1989 asezonat cu cliºee ºi bancuri vechi din „epoca de aur” despre a cãrei „istorie micã” s-au scris destule cãrþi mai interesante, gen Cartea roz a comunismului. Fragmentele onirice sînt ale lui Cãrtãrescu. În cele de „reconstituire” el este de nerecunoscut, mai ales prin susþinuta trivialitate a limbajului. Zonele obscene sînt gratuite, mai ales cã bancurile sînt vechi: homosexualii, cred copiii prelucrînd o anecdotã „ºi-o bãgau unul în fundul celuilalt” formînd un cerc ºi cîntînd „Strîngeþi hora, nu fiþi hoþi,/ Sã avem un cur cu toþi”.

Volumul are toate pãcatele pe care le au Delirul sau Cel mai iubit... de Marin Preda, exemple clasice de cãrþi slabe ale unui mare scriitor.

O astfel de carte s-a mai scris acum vreo 10 ani: Români, vã ordon sã staþi la coadã de Mircea Constantinescu. De asemeni un roman vast ºi defectuos al unui autor talentat. Nu a avut nici o trecere, spre deosebire de Orbitor-Aripa dreaptã, cu care seamãnã izbitor în partea de evocare a comunismului ceauºist. Acesta din urmã valorificã în mod senzaþional cota autorului sãu.

Aºa cum spuneam, sînt evidente la Mircea Cãrtãrescu talentul, inteligenþa ºi hãrnicia. Ele l-au impus în vîrful generaþiei sale din care, de pildã, Alex ªtefãnescu nu îi reþine în Istoria... sa decît pe el, pe Matei Viºniec ºi pe Marta Petreu.

În Orbitor – Aripa dreaptã, succesul de librãrie al anului, aceste calitãþi ale autorului îl împiedicã precum aripile albatrosului. Deoarece, în loc sã zboare cu ele, Mircea Cãrtãrescu preferã sã încerce sã meargã, fãcîndu-ºi din aripi picioare. În ce fel? Prin înfrînarea ºi „disciplinarea” talentului pentru a scrie despre subiecte de potenþial succes (revoluþia de la 1989 cu confiscarea ei cu tot, securitate ºi cenzurã, epoca lui Ceaºcã). Fapte dificile prin complexitate ºi prea apropiate în timp. Scriitorul nu le trateazã de la înãlþimea harului sãu indiscutabil. El preferã sã se coboare la glumiþe, amãnunte derizorii, analize politice de nivel scãzut. Iar hãrnicia îl face sã scrie pagini peste pagini cam monotone. Din cînd în cînd, prozatorul sparge acest roman autonom cu fragmente introspective ºi onirice care sînt din alt film ºi au o legãturã vagã cu partea realistã a cãrþii.

Fragmentele acestea, luate în sine, sînt superioare restului. Ansamblul e însã prolix. Cît despre partea „istoricã”, un cititor avizat o cunoaºte din volume de analizã care s-au scris cu droaia. Singura ºansã ar fi fost o viziune ineditã asupra evenimentelor dar, prudent, trãdat tocmai de inteligenþa lui care îl împinge la un succes de casã, Cãrtãrescu o evitã.

În fragmentele despre post-revoluþie ºi „emanaþii” care au pus mîna pe putere, proza se transformã într-un pamflet fãrã sclipire frizînd nivelul lui Vadim fãrã mãcar vitriolul acestuia. Nefiind structural un violent, lui Cãrtãrescu, haina asta îi stã ca dracu’. El vorbeºte despre „Omul cu douã mame” (Iliescu), „Omul fãrã gît”(Roman), despre Voican (preluînd naivitatea de a crede cã expresia „între metafizicã ºi clitoris” chiar îi aparþine) ºi de Lupoi, cãruia, nu e clar de ce, nu-i mai contraface numele.

Întinsele capitole despre cuplul dictatorilor Ceauºescu sînt scrise fãrã strãlucire, enumerînd cliºee ale epocii în stil de inventar: Elena e o analfabetã, soþul sãu i-a cumpãrat teancuri de diplome, i se spune doar „savant de renume mondial” ºi e poreclitã Codoi de la formula, cititã astfel de ea, a dioxidului de carbon (autorul scrie „bioxidului”).

În acelaºi fel tern sînt enumeraþi ºi puºi în insectar, sub pseudonime strãvezii dar cu un umor forþat, colaboraþioniºti precum W.C. Teodosie, B. Sãlaºa, filmoloaga L.Coproiu (de ce nu „E.” ?), Aviar Gãunescu. Printr-o onomasticã amintind de Marius Tupan cu a sa Vitrinã cu pãsãri împãiate, orice pretenþie de seriozitate se dizolvã. Totuºi cartea lui Tupan a fost scrisã înainte de 1989 pentru a fi publicatã atunci. În materie de grotesc al dictaturii, Orbitor III e departe de romanul Te pup în fund, conducãtor iubit al lui Daniel Bãnulescu dar ºi de altele de aceeaºi facturã.

Securitatea ºi teroriºtii sînt priviþi cu o sfîntã inocenþã. În 21 decembrie 1989, la Jilava, un securist are timp sã le þinã arestaþilor o lecþie de învãþãmînt politic de cîteva pagini, un fel de sintezã a viziunii securiste despre epoca Împuºcatului.

Toate aceste lucruri ºi multe altele sînt puse în cele 700 de pagini ale Orbitorului III într-un chip ce nu lasã sã se întrevadã vreo construcþie. Ele cîntã, pentru cititorul mijlociu, un ºlagãr pe care el aºteaptã sã-l audã, nu-i forþeazã deloc imaginaþia, nu îl terifiazã, îl poartã biniºor pe la toate cîte îi plac. Dar pe la toate! Pentru a plãcea tuturor, scriitorul nu concentreazã povestea la cîteva aspecte, tratîndu-le profund ºi/sau ingenios, cum desigur îi stãtea la îndemînã, ci are grijã sã punã toate condimentele. Din aceastã perspectivã, ca „romane despre revoluþie”, cele ale lui Aldulescu sau Ruba, de pildã, sînt superioare acestuia tocmai pentru cã aleg doar o felie a plãcintei. Dar ce folos: tirajul lor a fost minuscul, succesul doar unul de stimã.

În Orbitor III, Mircea Cãrtãrescu îºi pune inteligenþa orbitoare în slujba flatãrii cititorului mediu-cultivat, dar cu fasoane. Ca ºi în De ce iubim femeile?, o carte mai agreabilã mai ales prin concizia ei, el face concesii de care nu poate sã nu fie conºtient ºi îºi atinge, pe aceastã laturã, þelul. E ca ºi cum ai pune o orchestrã simfonicã sã interpreteze, cu soliºtii în frac, manele numai pentru a cîºtiga sufragiile poporului. „Target-ul” va fi sedus iar snobii, pentru care la concert conteazã fracul ºi nu partitura, vor fi mulþumiþi la rîndul lor.

Pe partea literarã, aripa folositã drept picior nu poate fi decît o frînã. Am pus totuºi la rece o ºampanie pentru posibilul Nobel. Dacã el nu va veni, o voi desface cînd marele Mircea va scrie din nou o carte adevãratã.