Un dicþionar neobiºnuit

Literatura românã are relativ puþine monografii consacrate scriitorilor strãini, chiar celor mai importanþi. O excepþie care se remarcã prin valoarea ºi unicitatea ei este Dicþionarul personajelor lui Dostoievski de Valeriu Cristea. Autorul, reputat critic literar ºi editor, a publicat iniþial lucrarea în douã volume la mare distanþã în timp (1983 ºi 1995). Acum, la opt ani de la dispariþia sa, Editura Polirom îºi asumã o misiune nobilã ºi necesarã publicînd întregul dicþionar într-un volum monumental de aproape o mie de pagini.

Valeriu Cristea a realizat practic o monografie a operei lui Dostoievski dintr-o perspectivã ineditã: aceea a personajelor marelui rus. Dicþionarul þine seama de caracterul realist al operei la care se referã ºi la multitudinea ºi complexitatea personajelor dostoievskiene. Biografia fiecãruia aproape, chiar a celor mai puþin însemnate, este reconstituitã de critic din fragmentele rãspîndite de-a lungul unuia sau altuia dintre romane. O operaþiune de mare dificultate ºi fineþe, pe care cititorul, confruntat cu romanele, o poate realiza cu greu el însuºi. Fiecare articol este o sintezã criticã dezvãluind deopotrivã rolul personajului în operã ºi interpretarea acestui rol. Marile personaje ale lui Dostoievski au o relaþie aparte cu autorul lor în afarã de aceea cu celelalte personaje alãturi de care evolueazã. Valeriu Cristea cautã sã explice aceste relaþii. Astfel cititorul lui Dostoievski poate face apel la dicþionar concomitent sau ulterior lecturii romanelor pentru a urmãri existenþa fiecãruia dintre caractere.

Multe dintre personaje au parte de pagini întregi. Hohlakova, mama, ºi fiica ei Liza din Fraþii Karamazov sînt prezentate pe mai bine de opt pagini. Valeriu Cristea expune totul minuþios, dar foarte exact ºi eficient, aºa cum un dicþionar se cuvine sã facã, folosind citatul semnificativ, dar succint. 

Dacã ne gîndim cã mari clasici români nu au parte de lucrãri critice similare, exceptîndu-l pe Ion Creangã, al cãrui dicþionar de personaje se datoreazã aceluiaºi Valeriu Cristea (1999), înþelegem ºi mai bine valoarea acestei lucrãri de referinþã ºi de sintezã. Ar fi utile cititorului român dicþionare de personaje pentru operele unor autori precum I.L. Caragiale, G. Cãlinescu, Camil Petrescu sau Marin Preda ºi poate cã reeditarea operei lui Valeriu Cristea va stîrni emulaþia necesarã elaborãrii de asemenea lucrãri.

În orice caz, Dicþionarul personajelor lui Dostoievski de Valeriu Cristea este nu numai o lucrare de referinþã, de consultat la nevoie, ci ºi una care se poate parcurge de la un capãt la celãlalt pentru a-l înþelege pe autorul Demonilor ºi de care un amator de mare literaturã nu trebuie sã se lipseascã.

Scriitori din Gorj

În acest an am participat la inaugurarea unui Muzeu Tudor Arghezi la Tîrgu-Cãrbuneºti. Ocazia a fost oferitã de zilele consacrate marelui poet, un eveniment la care Uniunea Scriitorilor a oferit, prin intermediul unui juriu prezidat de laureatul anului trecut, Petre Stoica ºi coordonat tehnic de Gh. Grigurcu, Premiul Tudor Arghezi, poetului ºi traducãtorului Mircea Ivãnescu. Cu acest prilej am primit din partea unor scriitori gorjeni mai multe volume meritorii dintre care þin sã mã refer aici la douã. Despre altele mã voi rosti curînd.

Organizatorul impozantei manifestãri gorjene „Zilele Tudor Arghezi”, anul acesta la ediþia a 27-a, profesorul Ion Cepoi, nu este doar lider cultural al judeþului ce l-a dat pe autorul lui Zdreanþã. El este un autor de prozã satiricã (a se vedea Manual de istorie alterativã) ºi, mai recent, al unui roman captivant, Zmeul de hîrtie, bazat pe documente privind oraºul Tîrgu-Jiu. Este de fapt o biografie romanþatã a Tîrgului de pe Jiu în secolul XIX, vãzutã  prin prisma unui personaj pitoresc, pitarul Costache Stanciovici. Stilul sprinþar, lexicul arhaic, atenta documentare ne oferã prin romanul lui Ion Cepoi o plãcutã zãbavã ºi simultan o lecturã instructivã. Þinuta intelectualã ºi talentul narativ al autorului îl recomandã lectorului. În Gorj sînt nouã membri ai Uniunii Scriitorilor. Desigur, dupã aceastã ispravã, cu Ion Cepoi zece. Oare-i va întrece?

Tot din spaþiul tîrgului de pe Jiu, este  de semnalat o monografie remarcabilã prin rigoare ºi numãrul informaþiilor inedite, densã ºi excelent ilustratã: Zenovie Cârlugea ºi Zoia Elena Deju – Arethia Tãtãrãscu, Marea Doamnã a Gorjului interbelic, Ed. Mãiastra. Ea cuprinde aproape 400 de pagini dedicate Arethiei Tãtãrãscu, protectoare a artelor, cea cãreia îi datorãm, poate, ridicarea ansamblului brâncuºian tocmai la Tîrgu-Jiu. Cei doi autori au dat dovadã de o remarcabilã modestie ºi de un spirit ºtiinþific exemplar, lãsînd sã primeze în lucrarea lor doar figura, puþin cunoscutã ºi foarte luminoasã, a doamnei Tãtãrãscu.

Îþi mai aduci aminte, doamnã?

Poeþii care au trecut în cãrþile de citire au uneori în comun cu cei care par sã fie uitaþi faptul cã ºi ultimii lasã cîte un vers memorabil, imposibil de ocolit, pe care generaþii de-a rîndul
ºi-l transmit ca pe un obiect preþios al al familiei. Acest lucru îndreptãþeºte ideea cã oricine a scris, mãcar o datã, o poezie atins de aripa îngerului poate sta, prin aceea, alãturi de prea-înalþii sãi confraþi.

Astfel, dacã versuri de Dante sau Hugo au devenit proverbe, dacã nu e nici un român sã nu ºtie în toate conotaþiile versuri precum „Cobori în jos, luceafãr blînd!” ori „Cartea mea-i, fiule, o treaptã”, e sigur cã poeþi mai puþin înzestraþi au privilegiul de a trãi la rîndul lor o formã de nemurire prin versul zãmislit în acea clipã de graþie. Aºa sînt multe versuri nu numai de Alecsandri sau Coºbuc dar chiar de Vlahuþã, Depãrãþeanu, Ienãchiþã Vãcãrescu, Topârceanu, Minulescu („cheia de la poarta verde”, „cînta un matelot la prorã...”) ºi, iatã, am ajuns la Cincinat Pavelescu.

Actuala ediþie, apãrutã la Editura Universal Dalsi în îngrijirea lui George Zarafu, reputat epigramist, dar ºi atent alcãtuitor de antologii ºi de ediþii meritorii, se intituleazã, nu se putea altfel: Îþi mai aduci aminte, doamnã?

Era tîrziu ºi era toamnã! Aºa continuã poemul care rãmîne de pominã pentru veselul ºi tristul autor de epigrame ºi madrigaluri. Atît de celebru e poemul, încît ajunge sã îi fie sãpat de posteritate chiar pe lespedea mormîntului de la Bellu! O fantezie oarecum sinistrã cu tot gîndul, probabil pios, al urmaºilor.

Dar nu numai acest memorabil text îl salveazã în veac pe Cincinat Pavelescu (1872 - 1934), cît ºi epigramele, unele savuroase, stîrnind rîsul încã ºi azi, rondelurile perfecte formal în descendenþa lui Macedonski, în orice caz versificaþia cu sunetul plin, dar ºi o anumitã delicateþe ºi frãgezime a rostirii, melancolia adîncã ºi realã pe care veselia catrenelor n-o alungã.

Unele au un aer uºor indecent care le face bine: „Studentei Athena Ionescu” nu numai cã sunã frumos, dar are un comic aluziv-istoric demn de a fi memorat: De cînd s-a mãritat Athena,/ Printre stundenþi e mare cearta!/ Cum s-o numeascã dupã nuntã? / În fine, toþi gãsirã: Sparta!

Pentru cititorii rafinaþi, volumul acesta, care ne oferã opera (aproape) completã a lui Cincinat prin strãdania meritorie a lui G. Zarafu, va constitui un punct obligatoriu. Nu lipsesc poemele religioase, eludate în trecut de alte selecþii, autorul fiind un tradiþionalist perfect, nici unele traduceri inspirate, precum cea a sonetului de Hérédia despre Antoniu ºi Cleopatra.

Cincinat Pavelescu, versificator execelent ºi poet minor, plin de realã delicateþe, nu poate decît sã bucure orele de repaus ale unui contemporan obosit de vanitatea locurilor doar de podium.