Arte parþiale

Miniromane de un grafolog

Adrian Frãþilã este un cunscut ºi foarte priceput grafolog, expert în criminalisticã. Din fericire garfologul nu este ºi grafoman. Cînd scrie poezie sau prozã nu o face deloc la întîmplare, iar textele au o concizie care le favorizeazã densitatea. Maturitatea sa literarã se dovedeºte acum prin apariþia, dupã multe alte volume de liricã ºi douã romane, unei cãrþi care conþine douã nuvele extinse, sau romane concentrate, la editura Cartea Româneascã.

Aceleaºi coperþi includ douã texte în prozã de facturi diferite, grupate sub titlul Cãþelul pãmîntului care aparþine primeia dintre cele douã.

Prima dintre cele douã realizãri este mai ofertantã pentru cititorul amator de mistere ºi suspans, de literaturã fantasticã ºi parabolicã. A doua, mai succintã, este o nuvelã realistã, cu accente pamfletare.

Virtuþile de prozator, dar ºi cele de cunoscãtor al unor tete ezoterice ale autorului,  sînt mai evidente în Cãþelul pãmîntului. În plus, în acest microroman, fantezia lui Adrian Frãþilã este pusã ºi ea în valoare. Personajul central, un anume Noe Ruget, deþine, sau i se pare cã deþine, secrete epocale despre un misterios Cãþel al Pãmîntului precum ºi chemarea, predestinatã ºi anunþatã prin prenumele neobiºnuit de a salva lumea în cazul unui potop care se întrevede.

Dar Noe Ruget e un om simplu, un marginal socialmente, frecventeazã medii joase ºi, deºi are tot felul de teorii despre vechimea dacicã în care, zice el, teritoriul actual al þãrii noastre era acoperit de ape, nu pare sã fie investit cu puteri deosebite. Cu toate acestea, serviciile secrete îl contacteazã, îl urmãresc ºi se amestecã în viaþa lui tocmai cînd pare sã-ºi fi gãsit dragostea, prin întîlnirea cu mult mai tînãra Arina. Numai cã, printr-o loviturã de teatru din final, aflãm cã Arina este o trimisã a fostei soþii a lui Noe care vrea sã se rãzbune pe el într-un chip sofisticat. Teoriile lui Noe picã în gol, teorii pe care Arina pãrea a le împãrtãºi sau confirma, viaþa lui e un nonsens. Totuºi, a doua loviturã, poliþia secretã îl aresteazã pe Noe Ruget provocîndu-i paradoxal o mare bucurie: nu a fost o simplã mistificare, chiar este un om în stare sã stîrneascã interesul unor servicii oculte!

Agrementate cu ideile de o largã imaginaþie atribuite lui Ruget, povestea este agreabilã ºi fluent scrisã, Adrian Frãþilã e un povestitor abil ºi dotat cu simþul mãsurii dar ºi cu acela al paradoxului. Noe oscileazã permanent între condiþia de ratat manipulat ºi farseur ºi cea de profet luminat.

Rãpirea Europei este o nuvelã care studiazã relaþiile umane dintr-un institut de cercetãri bulversat de tranziþie, de intrarea iminentã în Europa care este un vis plin de virtualitãþi dar care nu schimbã desigur nimic peste noapte. Autorul îºi aratã aici talentul de portretist ºi schiþeazã personaje credibile ºi situaþii tragicomice ºi groteºti. Totul se terminã cu ziua de 1 ianuarie, prima de dupã aderare, care e una ca oricare alta.

Adrian Frãþilã este un prozator care valorificã în mod fericit experienþa lui privind caracterele umane ºi o nepotolitã imaginaþie, avidã de mister.

Colecþie de autor marcant

Psihologii afirmã cã un cititor normal, cultivat, va prefera la începutul „carierei” sale de lector proza de ficþiune, romanul. Cu timpul, va începe sã citeascã poezie, dramã, pentru a ajunge, la vîrsta maturitãþii, sã parcurgã  mai ales opere de criticã literarã, eseuri, memorialisticã.

Explicaþiile sînt plauzibile dar nu se aplicã oricui. Farmecul eseistic al lui Alexandru Paleologu (1919-2005) fiind apt sã cucereascã un cititor indiferent de vîrstã ºi pregãtire. De aceea, seria de autor prin care Editura Cartea Româneascã retipãreºte opera „ambasadorului golanilor” se va bucura în mod sigur de un public larg. Farmecul despre care vorbeam mai sus constã, cred, în faptul cã Alexandru Paleologu nu îºi menajeazã cititorul în care vede un interlocutor cu subiecte mãrunte sau cu evitarea unor aluzii dificil de prins dar, în acelaºi timp, este perfect accesibil ºi are un stil cuceritor, care nu ocoleºte anecdota, ironia, vorba mai puþin subþire. Fãrã sã vulgarizeze, autorul Despãrþirii de Noica, e un act de curaj intelectual o asemenea despãrþire, plãtitã cu destule observaþii minimalizatoare, comunicã oricui.

Legea sa este de a utiliza Bunul-simþ ca paradox, cum spune titlul unui volum din1972, reluat desigur în colecþia de la Cartea Româneascã. Aceastã culegere de eseuri, mai fragmentate decît altele, conþine cîteva formulãri mamorabile, cum nu lipsesc nici în celelalte volume. Una dintre ele, care îmi place în mod deosebit, este aceea conform cãreia exemplele de eroism ºi performanþã fizicã prin care, ni se pare, se defineºte principiul masculin, sînt precare în raport cu ceea ce realmente îl distinge: filosofia. O faptã cu adevãrat bãrbãteascã, scrie Paleologu, este aceea de a citi Critica raþiunii pure ºi, adaugã uºor ironic,  cu atît mai mult aceea de a o scrie.

Eseurile lui Paleologu sînt cuprinzãtoare ºi libere, cuprinzînd filosofia, literatura, arta plasticã, teatrul ºi foarte pertinent chiar filmul. Consideraþiile sale despre filmele lui Tarkovski, Polanski sau Stere Gulea, cuprinse în Alchimia existenþei (1983) sînt extrem de interesante ºi oferã puncte de vedere surprinzãtoare. Cine nu a trãit epoca, poate gusta ºi acum textele din Alchimia existenþei, desigur. Dar îºi va închipui mai greu ce curent de aer proaspãt însemna aceastã carte pentru un tînãr în atmosfera aproape irespirablã a anului 1983.

Toate volumele lui Alexandru Paleologu au aceastã calitate, de a aduce un curent, al unei viziuni semnificativ înoitoare, în orice caz libere de orice prejudecãþi, indiferent de subiectul la care se referã. Cã polemizeazã cu Noica sau îl descifreazã în chip uimitor pe Sadoveanu, cã se referã la un simplu serial de televiziune, Paleologu rãmîne interesant ºi viu, imposibil de abandonat ca lecturã. Aceasta ilustreazã excelent o vorbã a lui Marin Preda, autor preþuit ºi evocat cu respect de Paleologu: „nu ideile în sine sînt interesante ci oamenii care le poartã”. În privinþa lui Alexandru Paleologu, maxima lui Preda e perfect aplicabilã.

„Libertatea de a trage cu puºca” 

Apariþia unei cãrþi neobiºnuite are darul de a mobiliza atenþia sau, dimpotrivã, de a îndemna cititorii ºi criticii la o atitudine rezervatã ºi circumspectã. De aceea poate cã volumele recente ale lui Gabriel Cheroiu au avut un impact care nu s-a resimþit pe mãsura interesului pe care ele îl pot stîrni. Pentru cã este vorba de prima „Istorie a literaturii cinegetice în România” ºi, mai mult, de una foarte bine alcãtuitã atît sub raportul informaþiei culese, cît ºi sub acela al mãiestriei literare a autorului, care completeazã fericit vastele lui cunoºtinþe în ambele domenii: al literaturii ºi al vînãtoarei.

Prefaþa este semnatã de Eugen Negrici, criticul care s-a ilustrat ºi prin variate izbînzi în vînarea sãlbãticiunilor. El remarcã îndreptãþit cã autorul ºtie sã aleagã foarte bine pasajele seducãtoare ºi clipele magnifice ale partidelor de vînãtoare aºa cum au ieºit de sub condeiul unor mari povestitori.

Cele douã volume ale Istoriei lui Gabriel Cheroiu, absolvent de filologie, membru al Uniunii Scriitorilor ºi de mulþi ani redactor ºef al revistei de specialitate a asociaþiei de profil, se ocupã de douã tipuri de cãrþi, tipuri ce nu pot fi separate ºi pe care scriitorul le trateazã în complementaritatea lor fireascã: volume despre vînat ºi vînãtoare ca ºtiinþe ºi chiar ca arte, respectiv lucrãri literare în care subiectul tratat de ficþiunea livrescã sînt vînãtoarea ºi vînãtorii sau, cum le intituleazã el, „pretexte cinegetice în beletristicã”.

Istoria începe cu reflectarea nobilei îndeletniciri, absolut necesarã pentru supravieþuire într-o vreme, în literatura popularã. Urmeazã consideraþii despre animalele sãlbatice ºi vînarea lor la Dimitrie Cantemir ºi la alþii, pînã mai spre zilele noastre, avînd ca reper tratatul de vînãtoare al lui C.C. Cornescu ºi pandantul sãu, Pseudo-kyneghetikos de Alexandru Odobescu. În paginile Istoriei întîlnim ºi vînãtori de fiare exotice precum exploratorul Mihai Tican-Rumano, de altfel talentat autor al unor captivante memorii despre cãlãtoriile ºi vînãtorile lui africane.

În rîndul scriitorilor care s-au remarcat prin povestiri ºi romane consacrate vînãtorii îºi au locul Mihail Sadoveanu, poate cel mai mare scriitor-vînãtor al nostru dar ºi Al. Cazaban, Brãtescu-Voineºti, G. Topârceanu, Demostene Botez.

Gabriel Cheroiu mobilizeazã într-o sintezã foarte densã o cantitate remarcabilã de elemente inedite ºi are un dar special de a menþine treazã atenþia cititorilor fie prin amãnunte necunoscute publicului larg, ba nici cercetãtorilor literaturii, fie prin fluenþa cu care efectiv povesteºte evoluþia literaturii cinegetice. Nu trebuie sã fii vînãtor, nici mãcar degustãtor al vînatului capturat de alþii ca sã simþi, citind aceste douã volume, cã te-ai apuca mîine de ceea ce a devenit un sport dupã ce milenii la rînd a fost o formã de existenþã pentru umanitate.

Preþioasa contribuþie a lui Gabriel Cheroiu este ºi o carte vie, lesne de parcurs ºi plinã de neprevãzut.