Desantismul a fost ceva cu totul special. I s-a dat acest nume după antologia îngrijită de Ov. S. Crohmălniceanu (în ce chinuri a scos-o!). Nu toţi cei prinşi în paginile ei, în ediţia princeps, aveau însă ceva în comun cu desantismul. Fuseseră incluşi de Croh din oarecari motive strategice, cu bună ştiinţă că se vor pierde a doua zi. Ceea ce s-a şi întâmplat.

E greu de spus, acum,cum se mai văd acele vechi mărci. Pentru un lector atent, care ne-ar citi cărţile împreună, ar fi lesne de depistat unele teme şi sonuri încă rezistente peste ani, decenii şi chiar după trecerea unora dintre autori din această viaţă.

Şi o ignorare inexplicabilă. Deşi am semnalat şi publicat pagini din el încă din 1990-1991, un document de primă importanţă privind viaţa la Palatul Regal în anii 1944-1946, Registrul audienţelor de la Palat, încă îşi aşteaptă editorul şi comentatorul avizat. Sunt acolo, între altele, cronologia celor petrecute la Palat în zilele de 22-23 august 1944, pe ore şi minute, lista persoanelor care s-au perindat, consemnări privind refugiul regelui în Oltenia, toată odiseea drumului ferit, felurite alte amănunte privind programul zilnic al regelui, invitaţii la masă, programul de seară şi multe alte informaţii care pot reconstitui un univers uman şi istoric în nişte ani atât de grei pentru ţară. Editat cum trebuie, cu note explicative amănunţite, ar constitui, sunt sigur, o carte nu numai de succes, dar şi de mare interes istoric.

Numeroase alte documente am descoperit la Arhivele Statului, aflate la îndemâna oricui cercetător onest, chiar în acei ani când unii publicişti se văitau că nu aveau acces la anumite fonduri. Sute şi sute de dosare au fost cercetate pentru prima dată de mine. O dovedesc foile de lectură, al căror prim (şi adeseori constatam peste ani, când reveneam) singur consultant eram. Printre acestea amintesc zecile şi zecile de dosare din fondul Comisiei Electorale Centrale (1919-1937), cu preţioase şi adeseori savuroase mărturii cum înţelegeau românii să beneficieze de drepturile lor electorale în aşa-zisa democraţie interbelică.

Nu am vocaţie de editor de texte istorice, oricât de pasionante ar fi ele. Dar nici nu puteam să le las să zacă în continuare sub colb de arhive. Am renunţat, atunci, la unele proiecte literare şi am dus eu până la capăt câteva astfel de volume. Mă refer îndeosebi la cel despre cenzura anilor 1937-1939 (la fel de acaparant la scrierea lui ca un roman) şi ediţia din însemnările liberalului Gh. Gh. Mârzescu, din Iaşii eroici şi tragici ai refugiului din 1916-1918. Am fost sprijinit în publicarea acestor cărţi (şi a altora) de generozitatea domnului Grigore Arsene, directorul Editurii Curtea Veche.

Mai în glumă, mai în serios, volumele de reconstituiri istorice publicate acoperă perioada 1859-1952, cu o incursiune în alegerile interbelice. Mai bine de un secol de istorie românească, urmărit prin mărturiile celor care l-au trăit, i-au fost protagonişti şi, adeseori, creatori de istorie.

Nu am făcut niciodată distincţie între „timpul prozei“ şi timpul dedicat acestor cărţi de reconstituiri istorice. Le-am alcătuit, fără a avea sentimentul că trădez proza, sau mă joc cu cercetarea documentară. Am avut timp la dispoziţie. Am avut, apoi, bucuria că au fost bine primite, la fel ca şi volumele de proză, unele premiate.

I.L.: Nu îmi dau seama cum m-au influenţat. Oricum, în subconştient, am adunat sumedenii de informaţii care din când în când răzbat în pagina de proză, pentru a nuanţa un fundal, pentru a contura un personaj, pentru a face unele legături temporale.

Nu mă consider câtuşi de puţin specialist în istorie. Dimpotrivă, sunt un diletant, care are avantajul că poate citi documentele, mărturiile, feluritele surse, cu ochi limpezi, fără prejudecăţi, cu intuiţie scriitoricească şi cu dragoste de adevăr. Am constatat, astfel, cu stupoare, apropiindu-mă de exemplu, de momente precum intrarea noastră în Primul Război Mondial, viaţa în Iaşii refugiului, pregătirea Unirii din 1918, viaţa la Palatul Regal în anii interbelici, relaţia dintre puterea politică şi presă, portretele morale ale unor politicieni cunoscuţi cât de multe lucruri încă nu se spun, dintr-o reticenţă venită nu numai din perioada comunistă, ci din neputinţa autorilor de a reconstitui cât mai în complexitatea lui tabloul uman al acelor zile şi ani.

Îmi propusesem să scriu chiar o carte despre Iaşii din 1916-1918, dar am renunţat. Proiectele mele literare sunt mai importante în acest moment decât incursiuni pe tărâmul altora.

I.L.: Poate ar fi interesante astfel de scrieri, datorate unor autori de acum. Dar vedeţi acum un prozator înzestrat cu atâta har, încât să le facă şi lizibile în plan superior literar? Mijlocul răspunsului este nu. Nu mă simt atras să scriu roman istoric.

Cu toate că, pe la începutul anilor ’70, când eram extrem de naiv şi entuziast întru ale scrisului, mă gândeam să scriu o nuvelă, un roman despre Constantin Brâncoveanu, pornind de la însemnările sale de taină. M-am dezmeticit destul de repede, dându-mi seama că mă aventurez pe un tărâm unde nu eram chemat.

Nu am citit cartea la care vă referiţi. Doar unele fragmente apărute în presă. Nu mă pot pronunţa.

Tehnicile la care vă referiţi, experienţele noastre scriitoriceşti, indiscutabil, au fost folositoare noilor prozatori de după 1990. Chiar şi pentru a se distanţa ironic sau polemic de ceea ce am putut noi face. Oricât s-ar crede mulţi dintre ei deschizători de drumuri, cu timpul îşi vor da seama că drumurile literaturii sunt, de demult, puţine şi cam aceleaşi. Importanţi sunt paşii pe care îi faci, povara pe care ţi-o asumi şi onestitatea cu care ştii să ţi-o duci până la capăt.

I.L.: Nu pot da astfel de pronosticuri. Cred că proza românească îşi redescoperă, nehotărât încă, sevele ei reavene. Dincolo de experimente, dincolo de exagerări de tot felul, dincolo de negarea a ceea ce s-a scris anterior, proza descoperă puterea poveştii, a creării de universuri, a confruntării de destine. Problematica morală mi se pare încă firavă. Dar... Sunt simple păreri.

I.L.:Mi se pare normal ce se întâmplă. Interesul pentru schiţă („proza scurtă“) nu cred că a scăzut. Dar nu mai sunt autori care să o cultive. O schiţă, o povestire sau nuvelă te solicită altfel, cu mult mai multă concentrare şi putere de a stăpâni cuvintele. Să apară ei autori remarcabili de astfel de texte şi să vedeţi cum editorii cu fler se vor înghesui să-i publice!

Nu ştiu cine mai citeşte un roman de proză contemporană românească de 800 de pagini, dacă nu-i semnat cel puţin de un autor precum Nicolae Breban. Din experienţa mea cred că orice roman care depăşeşte 300-400 pagini este indecent.

I.L.:Am avut şi am scriitori pe care îi admir, pe ale căror cărţi încă ucenicesc. În general, orice carte citită îţi oferă un prilej de meditaţie. Între cei ale căror scrieri le deschid oricând cu nesaţ sunt Caragiale, Arghezi (prozatorul şi tabletistul), Cehov, Bulgakov, Okudjava şi încă alţi câţiva. Citesc de câţiva ani buni, cu mare nesaţ sufletesc, scrieri vechi, între care Biblia de la 1688 este cea mai desfătătoare.

Nu cred că am avut discipoli, deşi Cu ochi blânzi a fost foarte citit şi comentat în anumite cercuri scriitoriceşti, intelectuale.

I.L.:Îşi are rostul ei şi cred că nu trebuie condamnată, aşa cum se mai face uneori, cu superior dispreţ. Sunt autori şi cărţi care îşi au drumurile lor, publicul lor şi chiar rostul lor estetic într-o lume atât de năucă precum aceasta în care am ajuns să trăim. Dacă aş putea să scriu aşa ceva, cred că aş scrie fără nici o jenă. Nu mi-ar displace să câştig cât mai mulţi bani din scrisul meu, din manipularea lui şi din oarecarea notorietate pe care aş dobândi-o. Dar nu pot. Lipsă de talent şi de alte câteva... imponderabile.

Unii autori români au început să ajungă la performanţe asemănătoare, sprijiniţi de o eficientă industrie de popularizare, difuzare, promovare ş.a.

Cred că majoritatea nu ajung la astfel de performanţe şi din cauză că nu şi-au stabilit aceasta. Este vorba de un anume ritm al scrisului, de disciplină, de „productivitate“, de felul în care ştii să-ţi promovezi scrisul. Se resimte acut lipsa agenţilor literari şi este inexplicabil cum nimeni nu se aventurează la o astfel de afacere.

I.L.:Voi fi diplomat şi voi răspune: cei buni, cei în ale căror pagini văd strădania de a stăpâni lumea de cuvinte şi nu de a face din pagina de text un prilej de a epata şi de a şoca. Îmi plac cei care, retraşi la masa lor de scris, îşi urmează povara şi nu se avântă în fel şi fel de teribilisme efemere, vânând doar gloria efemeră a unei clipe de zgomot.

I.L.:Am un roman aproape terminat, din care am publicat unele fragmente. Scriu deoarece cred că am ceva de spus, mult puţin cât va fi fiind. Nu mai ştiu care este publicul meu şi nu am cum să-l cunosc. Din câteva încercări singulare de a-mi testa cititorii, din unele reacţii primite prin intermediul internetetului am constatat că sunt, în primul rând, cultivaţi, cu studii peste cele medii, buni observatori ai încrengăturilor dintr-o carte. Şi oneşti în a-şi expune impresiile faţă de un autor pe care, altfel, nu l-au cunoscut câtuşi de puţin.