Glasul roţilor de tren stîrneşte nostalgii indicibile. Cîntecul intitulat astfel devine şlagăr, apoi se întoarce În gările cu firme albastre, cîntate de Minulescu, prin megafoane, în calitate de semnal al plecării. Trenul intră pufăind spectaculos nu numai în Gara Saint-Lazare a impresioniştilor francezi, ci şi în literatură. Chiar şi într-a noastră.

Trenurile lui Caragiale merg încet şi poposesc îndelung în gări. E timp de taclale şi de acţiuni previzibile. Trenul regal stă 25 de minute în urbea Z. Şi tot nu e destul. Trenul Miţei, consoarta amicului din C.F.R., face pauze imense în care călătorii mănîncă gogoşi pe peron. Soacra lui Mialache, în trenul de plăcere spre Sinaia, are timp să cumpere vişine dintr-o gară secundară în care acest tren opreşte nesmintit. Expresul Bucureşti-Berlin face haltă şi la Mizil.

Trenul Iaşi-Bucureşti face şi el o haltă La Medeleni stîrnind totuşi enervarea unui călător: ce gară mai e şi asta, domnule!? În romanele lui Ionel Teodoreanu şi Camil Petrescu, trenurile sînt libere, ca la Caragiale. La G. Brăescu, ele devin supraaglomerate, mai ales de sărbători. Se călătoreşte şi pe tampoane. Un personaj, Jean Vălimărescu, înnebuneşte în ajun de Paşte, în „simplon”, din pricina stresului provocat de aglomeraţie.

Viteza vehiculului feroviar, tras de locomotive cu abur, nu este prea mare de regulă, deşi în anumite cazuri putea depăşi 60 de km. pe oră. Totuşi, domnul Goe îşi poate pierde pălăria în curent iar Mamiţa pe Bubico, prin intermediul călătorului nevricos. Abia create pe la 1865, căile ferate române intră rapid în conştiinţa publică şi literară a epocii. Podul de la Cernavodă, inaugurat în 1895, e cel mai lung din Europa la acea vreme.

În tren se mănîncă, se doarme, se pălăvrăgeşte enorm spre disperarea lui G. Călinescu. În tren se seduc tinere fete ca în Cartea nunţii a aceluiaşi. Ori numai se flirtează, ca într-o povestire a lui Topârceanu în care curtezanul e descurajat de o damă abilă cu pretextul că ea ar avea o operaţie deschisă. Tot Topârceanu descrie Acceleratul într-o poezie în care acesta apare destul de vertiginos. În tren se joacă şi cărţi, la Ionel Teodoreanu, sau se discută politică şi strategie militară, precum la Camil Petrescu.

Fiind lume amestecată şi fiind vorba doar de trecerea vremii, conversaţiile sînt stupide sau absurde. Brăescu speculează pe larg vorbirea inconsistentă din vagoane.

E drept că unele personaje sînt date jos din tren, ca Mona din Steaua fără nume, iar altele sînt împiedecate să urce, ca Proştii lui Rebreanu, certaţi că au venit prea devreme la gară, apoi că se urcă prea încet în vagon. Dar în general ele îşi găsesc locuri. Rareori călătoresc agăţaţi pe scări ca Ştefan al lui Parizianu care se întoarce astfel de pe Frontul de Est în Gara de Nord.

Trecerea unui tren e un spectacol în sine, dar şi o ispită. De aceea domnişoara Cucu, profesoara din Steaua fără nume, pedepseşte aspru elevele care vin la gară să se uite la trenul ce simbolizează infinitul lumii şi aventura. Ce mai! Trenul are mister! Cel de noapte, al lui Ioan Groşan, este o garnitură fantomatică, necuprinsă în tabele, şi mirosind incredibil a trandafiri.

Mircea Ghiţulescu consacră un roman întreg călătoriei iniţiatice a unui muzician român spre Viena cu un tren celebru, existent în realitate. Acest tren cu nume muzical dă şi titlul romanului său: Wiener Walser.

În proza contemporană trenul revine în forţă şi prin romanul Florinei Ilis Cruciada copiilor. Este povestea unor copii care iau în stăpînire şi deturnează un tren, abolind stăpînirea adulţilor ca într-un fel de Împăratul muştelor în mediu feroviar. Autorităţile incapabile dau din colţ în colţ, iar micii eroi îşi văd de visele lor.

Ruda urbană a trenului este tramvaiul ce se iveşte în oraşe în secolul XIX şi va fi tras la început de cai. Ultimul tramvai cu cai din Bucureşti e scos pe tuşă prin 1930. Îl înlocuieşte tramvaiul electric a cărui funcţionare îl nedumereşte grav pe Moş Teacă. În tramvai personajele se simt bine. Eroii lui Brăescu intră în vorbă cu necunoscuţi şi pălăvrăgesc ca în tren. Ai lui I.L.Caragiale se duc la Moşi făcînd halte de întremare la Zece-Mese. Ai lui Eliade discută despre ruşinea de a avea un bordel cu ţigănci în centrul Capitalei. Tot în tramvai observă profesorul de pian Gavrilescu că moneda s-a schimbat şi că mica lui aventură La ţigănci l-a scos din timp ani lungi.

Aceasta pentru că el plăteşte biletul! Nu toate personajele o fac. La Brăescu, mersul pe blat e frecvent şi recomandat de unele personaje mitocane. Chiar şi moaşa lui I.L.Caragiale refuză să scoată un nou bilet doar pentru că a coborît cîteva minute să bea o bragă. Ceea ce azi e firesc în oraşele civilizate, unde un bilet îţi lasă o oră sau nouăzeci de minute să călătoreşti. În oraşele româneşti, deocamdată, ne aflăm tot pe vremea lui Nenea Iancu.

Despre un personaj al lui Kiriţescu se spune că „ia setebeul cu arendă” adică nu achită costul călătoriei. Clienţii trenului de plăcere subevaluează vîrsta copilului ca să nu ia şi pentru el bilet. Domnul Goe are bilet, dar ce folos!?

În general, deşi e luat cu arendă, STB-ul e o instituţie blamată, cum vor fi ulterior şi ITB, apoi RATB. Tramvaiştii sînt amărîţii urbei, după cum aflăm din Groapa lui Barbu şi din Moromeţii lui Preda. Unul dintre fiii lui Ilie Moromete ajunge la STB, ceea ce e un pas ascendent, bine măcar că scapă de UCB, care e treapta socială minimă. Adică serviciul de salubritate.

Transportul în comun le provoacă lui G. Călinescu şi Geo Bogza tablete sarcastice. La fel procedează în zilele noastre, într-o schiţă, Cătălin Ţîrlea. La el, tramvaiul e o adevărată agenţie de ştiri neoficială: Aflăm de la ITB.

Metroul este realizare tîrzie la noi şi atribuită geniului lui N.Ceauşescu, care se manifesta şi subteran. Ca atare e mitizat într-o piesă de teatru de comandă, ba şi într-un cîntec de muzică uşoară.

Într-un context diferit, în notă absurdă, metroul apare în proza lui Daniel Bănulescu. Un mecanic opreşte garnitura în mijlocul galeriei şi îşi povesteşte viaţa călătorilor, prin megafon, pînă cînd este întrerupt de organele competente. Nevoia de confesiune, devenită patologică, a unui ins expus profesional claustrofobiei denotă fineţe psihologică din partea autorului.

Ca vehicul şi ca loc al acţiunii literare, ba chiar ca subiect al exaltărilor lirice, trenul e departe de a se fi perimat.