— Sper că spui singular, special într-un sens pozitiv. Fiindcă dacă ar fi negativ m-aş întrista foarte tare şi la urma urmei sincer să fiu nici nu cred că ar fi tocmai corect. Acum ar trebui să definim puţin termenii. Cum adică special? Cum adică singular? Sunt conştient de faptul că nu aparţin unei linii clasice, cu atât mai puţin conformiste. Dacă din start aş fi intrat într-o asemenea paradigmă probabil că m-aş fi lăsat repede de literatură fiindcă sigur m-aş fi plictisit şi aş fi abandonat. Nu poţi face ceva ce nu te atrage, ce nu clinteşte ceva în tine, care nu, romantic spus, te înaripează. Eu am făcut şi fac literatură tocmai cu o asemenea finalitate. Vreau să depăşesc orizontala oricât de suculentă ar fi aceasta, oricât de multe prilejuri de literaturizare de bună calitate ţi-ar oferi, şi doresc fie să mă înalţ, fie să mă prăbuşesc. Am făcut foarte multe mărturisiri plecând de la acest punct şi nu aş vrea să mă repet. Dar formulând cât se poate de sintetic, literatura pentru mine este o cale spre cunoaştere şi spre trăire tocmai ca să ies din banalitate. De multe ori folosesc banalitatea pentru a o depăşi şi în nici un caz pentru a ajunge într-o fundătură. Detest fundăturile mai mult în literatură decât în viaţă. Dacă din aceste motive sunt un autor singular, special, atunci sunt mulţumit. Precursori? Fireşte, aşa cum au spus şi criticii din generaţii diferite, întâi şi întâi este vorba de Mircea Eliade, dar eu fac eforturi să obţin mai multă expresivitate în cărţile mele decât a obţinut el în literatura sa. Ştii foarte bine că romanul său Noaptea de Sânziene, în care maestrul investise enorm, este socotit strict literar un eşec. Cred că o asemenea judecată este prea severă. Reiau des cartea şi nu o consider atât de... banală. În primul rând are o anvergură, are alonjă, este ambiţioasă în sensul bun al cuvântului şi având în vedere momentul în care a fost scrisă reprezintă o tentativă unică pentru a lămuri dezastrul ţării intrate pe mâna sovieticilor. Cine atunci a mai făcut aşa ceva? Evident, Mircea Eliade nu era în ţară şi şi-a permis aşa ceva, dar de ce nu au încercat şi alţii care de asemenea se aflau în exil. Am citit bunăoară Ora 25, dar nu mi-a plăcut. Sau poate am avut atunci la momentul lecturii o proastă dispoziţie care mi-a viciat receptarea. Discipoli? Aici chiar că nu ştiu.

— Cred că exagerezi puţin. Nici unul dintre romanele mele nu a avut neapărat în vedere un cerc de iniţiaţi. Poate dacă s-ar întâmpla aşa ceva, aş avea şi eu un alt statut. Aceşti iniţiaţi de care vorbeşti m-ar lua în seamă şi ar face din mine un fel de voce a lor, ceea ce nu e cazul. În general eu nu am încredere în literatura care se adresează doar celor puţini, adică unei elite. Literatura, glumind, este un bun al poporului iar prin intermediul ei poporul este educat. Vreau să-ţi spun că nu-mi place Borges, ceea ce cumva este o notă foarte proastă pentru mine, dar ăsta-i adevărul. Borges a scris mereu pentru iniţiaţi, este un autor sută la sută livresc, cu sute de chei în literatura sa, şi pe care doar cei avizaţi pot să le mânuiască. Dar literatura nu se bazează pe coduri. Bunăoară, Eco, un autor care a plecat la drum borgesian, dar la momentul potrivit a ştiut s-o vireze şi în felul acesta a câştigat un succes uriaş. Bineînţeles popularitatea nu trebuie prea mult încurajată fiindcă atunci, mai devreme sau mai târziu, cazi în ceea ce se cheamă modelul Dan Brown sau Paulo Coelho. Orice scriitor şi-ar dori măcar a milionimea parte din averea lor, dar pe de altă parte nu vrea să poarte şi aşa-zisul lor prestigiu de vulgarizatori ai ideilor, mitologiilor etc. Dar probabil că acesta este cursul actual şi dacă vrei să te îmbogăţeşti, să intri în atenţia unor mari trusturi editoriale, atunci nu ai cum să i te sustragi. Bineînţeles, nu e vorba de noi, ăştia de aici, de pe cheiul Gârlei. Măcar în felul acesta suntem puşi la adăpost de tentaţii periculoase. Ceea ce îmi doresc este ca foarte mulţi cititori să se apropie, să înţeleagă ce am vrut să pun în romanele mele. De aceea nu vreau să mă împăunez cu pseudo-meritul de-a fi un autor dificil, după cum nici nu sufăr romanele dificile, în care se vorbeşte, în care se face teoria chibritului, în care personajele se aşează la o masă dintr-o cafenea şi încep să vorbească până când bietul cititor, dacă are răbdare, se pomeneşte că a trecut de pagina o sută iar în carte nu s-a întâmplat nimic. După cum vezi mizez mult pe epic, poveste, naraţiune, dar încă o dată, fug de banalitate. Respect şi iubesc viaţa în frusteţea ei, dar cer de la literatură mai mult de atât, adică nu pot să fiu scriitor doar realist. Sunt şi realist şi poate aceasta nu este cea mai izbutită coordonată a literaturii mele, dar dincolo de realism şi realitate caut o suprarealitate sau o infrarealitate, unde de altminteri pulsează acele resorturi care determină de fapt viaţa de la suprafaţă sau de dedesubt. Ei bine, resorturile acestea mă obsedează şi vreau ca şi pe cititori să-i atrag spre mirajul lor care transformă lectura în cu totul altceva decât un mod de-a-ţi trece timpul. Aceasta nu înseamnă că îmi voi crea cititori iniţiaţi care, ca să mă înţeleagă, trebuie să recurgă la un cod. Nu, adevăratele simboluri prin care dezvăluim faţa ascunsă a realităţii sunt simple, puternice, la rândul lor revelate şi în nici un caz confecţionate într-un mod preţios şi dificil. Dacă ai făcut ceva dificil să fii sigur că vei fi receptat într-un mod la fel de anevoios, de forţat şi până la urmă nu vei mai fi receptat deloc fiindcă lumea va fugi de mesajele tale oculte. Evident, îi poţi atrage pe snobi, dar aici lucrurile stau mult mai complicat, adică un snob caută o literatură care nu numai că e sofisticată, dar în acelaşi timp este şi la modă, ceea ce nu e totuşi vorba de mine, care aşa cum au spus alţii rămân un anacronic, un subversiv, un înotător împotriva curentului. Da, ăsta e până la urmă secretul literaturii mele speciale, înot împotriva curentului. De aceea cred că pot atrage tocmai acea categorie de cititori care ca şi mine au o sensibilitate care se opune actualului establishment, care nu împărtăşesc ideologia zilei, care sunt în adâncul lor nişte rebeli, nişte nemulţumiţi, nişte fiinţe ce au nevoie de alt aer decât acela poluat acum şi la propriu şi la figurat. Aceşti cititori nu au cum să fie snobi şi în nici un caz nu fac parte dintr-o elită ezoterică.

— Nu cred că sunt ziarist în sensul tare al cuvântului. Lucrez la un ziar, ceea ce e cu totul altceva. Lucrez aici fiindcă din învăţământ am dezertat de mult, iar acum, dacă aş fi fost la catedră, cu toată majorarea salariilor făcute de guvern, nu m-aş fi descurcat deloc. Elevii acum nu mai sunt ca pe vremea noastră, fapt bine ştiut, dar decăderea asta e cumplită şi aflându-mă în faţa unei clase de pretinşi emancipaţi care au acces la toate facilităţile tehnologice, care se distrează tare de la o vârstă fragedă şi nu au nici un Dumnezeu, probabil că mi-aş fi luat de mult câmpii. Deci, lucrez la un ziar fiindcă nici o formă periculoasă de boemă nu am vrut să-mi asum. Experienţa de la ziar am valorificat-o şi într-un fel chiar verticalizat-o. Bunăoară, aş fi scris Noaptea lui Iuda dacă evenimentele din 11 septembrie nu m-ar fi prins într-o redacţie cu tot tămbălăul de acolo? E un exemplu, dar munca la un ziar, aşa cum ştie toată lumea, este profund dăunătoare unui scriitor care, spus pe şleau, ajunge mai devreme sau mai târziu să-şi strice mâna. Comuniştii spuneau că e bine pentru un scriitor să lucreze în gazetărie fiindcă astfel ia contact cu pulsul realităţii, cu ogoarele şi şantierele patriei etc, etc., prostii, nici vorbă de aşa ceva, în gazetărie ajungi să manipulezi clişee, automat începi să foloseşti o limbă de lemn, am constatat lucrul acesta într-un mod mai mult decât trist în ceea ce priveşte anticomunismul. Da, există şi o limbă de lemn anticomunistă pe care mulţi dintre noi o folosim cu aceeaşi nesimţire cum înainte se folosea limbajul propagandei de partid.

— Să fim serioşi, nu am acces la aşa ceva şi nici nu vreau. Am în romanele mele personaje care sunt la graniţa paranormalului, dar ca autor al lor nu m-am împărtăşit niciodată din asemenea puteri. Un om, ca să gândească supranaturalul, trebuie să stea foarte bine cu picioarele pe pământ. Abia atunci capul său e limpede, lucid şi poate să călătorească printre nori cu o anumită, cum să zic, imparţialitate. Fantasticul în cărţile mele îndeplineşte rolul acelui declanşator de miracole prin care sper să înving banalitatea cu anexa ei plictiseala. Cum am spus, acesta este singurul motiv pentru care fac literatură fantastică. Şi vreau ca aceia care mă citesc să guste şi ei puţin din acest vertij cu totul unic.

— Fiindcă puţin mai sus vorbeam de plictiseală, asta ştiu despre proză, că nu trebuie să plictisească. Dacă te plictiseşte, lasă-te păgubaş. Şi acum întrebarea cheie: cum să faci ca să nu plictiseşti? Pentru mine antidotul plictiselii este ritmul. Trebuie să ai ritm, trebuie să demarezi în forţă, trebuie să prinzi viteză. Nu cred de aceea în romane lente, deşi evident avem cazul marilor fresce care prin caracterul lor descriptiv, aglutinant au nevoie de o anumită lentoare. Dar nu-mi iese din cap faptul că un roman ca Demonii de peste 600 de pagini se citeşte ca o nuvelă de câteva pagini. Aceasta numai fiindcă scriitorul a ştiut să imprime prozei sale un ritm fenomenal. Şi când te gândeşti că ai romane acum de nici două sute de pagini pe care le parcurgi cu sughiţuri. Nu dau nume. Ce mai am de învăţat? În primul rând mă interesează realismul. Eu care nu sunt un autor realist şi m-am făcut cunoscut chiar ca un adversar al realismului vreau să mă întorc în citadela vechilor maeştri, dar cu condiţia de-a nu muri acolo, deci de-a nu plictisi. Apoi vreau să învăţ lecţia personajelor secundare. Edgar Morgan Foster, teoreticianul britanic, făcea distincţia dintre flat şi round characters. Ei bine, neglijând modestia, cred că ştiu să fac round characters, deci personaje principale, rotunjite, puternice, am nevoie de aceea să învăţ să creez personaje secundare, acele personaje care nu ocupă un rol determinant într-o carte, dar care prin prezenţa lor dau culoare, miros, îmbibă romanul de sucuri gastrice, care deci îl hrănesc, ne hrănesc şi fac plăcută digestia. Cam asta ar fi...

— Bună întrebare. Îmi pun des şi eu această întrebare şi pur şi simplu nu ştiu ce să fac. Niciodată nu am forţat, adică să scriu mai mult decât am de spus fiindcă la urma urmei de aici vin bani, onoruri, deci nu există o motivaţie de ordin exterior care să mă împingă la lucru. La mine motivaţia e interioară, strict lăuntrică, şi dacă într-adevăr am nevoie să comunic, să mă limpezesc pe mine etc, atunci mă pun să scriu. Curios e faptul că nu pot să ţin jurnal. De aceea romanul la mine joacă şi rolul unui fel de jurnal, deşi ştiu să mă camuflez destul de bine în personajele pe care le creez. Sau dimpotrivă, acestea mă trădează cel mai mult. Oricum, am constatat şi eu un lucru. La noi în ţară, spre deosebire de alte părţi, ritmicitatea muncii nu e apreciată. Cu alte cuvinte, dacă an de an oferi câte un roman care la urma urmei e ca o treaptă pentru un urcuş, o ascensiune spre un pisc spre care aspiri, ajungi să fii prost văzut, bănuit de grafomanie etc, spre deosebire de un alt autor care, bun strateg, îşi dozează resursele şi iese pe piaţă doar odată la trei patru ani cucerind imediat atenţia. În fine, fiecare cu metoda lui, dar eu cred totuşi în muncă, în perseverenţa de-a-ţi urmări un proiect. Într-adevăr, o carte poate s-o gonească pe cea dinainte, dar aceasta numai în cazul în care receptarea e de rea credinţă. Dacă receptorul e de bună credinţă, nu poate să nu aprecieze efortul tău. În orice caz mi se pare absurd să fii scriitor în viaţă şi să nu publici cu anii. Şi tocmai fiindcă nu publici să te consideri superior celor care, prăpădiţii, mai scriu şi publică. Mi se pare o lipsă de fair play, dar evident nu contează! Desigur, există şi greva tăcerii aşa cum există şi greva foamei, dar aceasta doar în cazul unui ataşament spiritual puternic. Dacă un asemenea ataşament nu există, de ce să taci, de ce să nu exploatezi talantul din tine, de ce să nu te biciuieşti până la capăt? La urma urmei de aia şi trăim, ca să scoatem din noi tot ce e mai bun sau în orice caz să scoatem ceva. Să mori virgin, ce prostie, să mori cu toate economiile chivernisite în bancă, iarăşi o nerozie, să mori după ce ai sacrificat, după ce ai mărturisit şi dacă nu reuşim să-l mărturisim pe Hristos aşa cum ar trebui, atunci să ne mărturisim pe noi înşine, să mărturisim sau să exorcizăm teribilul ego care ne torturează fiindcă asta e durerea lui, că nu-l comunicăm îndeajuns.

— Cred că am răspuns la întrebarea asta.

— Ştiu de mult un lucru. Din păcate, romancierii nu prea se citesc între ei. Când am înţeles această sinistră realitate, m-am întristat foarte tare şi mi-am dat seama că trăiesc într-o lume mizerabilă. Ca să combat o asemenea stare de fapt am făcut mereu eforturi de-a-mi citi confraţii, atât cât se poate, evident, de a nu-l uita pe nici unul, de-a mă apropia de literatura lor cu atenţia cu care mă apropii de manuscrisele mele. E la urma urmei un gest creştin fiindcă de ce să te iubeşti doar pe tine când ai datoria
să-i iubeşti şi pe ceilalţi? Să nu folosim cuvinte prea mari dar cam aşa stau lucrurile. Nu vreau să fiu eu acum un model, dar cam asta este ideea, să ne citim între noi, la ce să mai sperăm de la publicul larg dacă noi între noi nu ne acordăm suficientă atenţie? Ce aştept de la proza noastră? În primul să aibă anvergură. Ştii articolele lui Paul Cernat din Observatorul Cultural care deplângea tocmai lipsa de anvergură a prozei de astăzi, faptul că are miză mică, că obsesia asta a mizerabilismului este foarte nocivă, că egoficţiunea este catastrofală etc. Sunt de acord cu asemenea idei. Într-un fel, când îţi propui o miză mare poţi eşua lamentabil, dar pe de altă parte, cum să spun, tema ca atare te trage în sus, există fireşte şi pericolul demitizării, dar până la urmă e tema care nu te lasă şi te solicită fantastic. Atunci îţi dai seama cam câte parale faci, cam cât te ţin balamalele, e un exerciţiu extraordinar pe care orice autor, măcar odată în viaţă, trebuie să şi-l asume. Dacă până mori o ţii una şi bună că nu e bonton să fii grav, sublim, etc, să vorbeşti despre religie etc, atunci puţin îmi pasă de un asemenea succes, să zicem, câştigat la minima rezistenţă. În proza noastră de astăzi respect spiritul gogolian al lui Petre Cimpoeşu, realismul negru al lui Radu Aldulescu, evident vizionarismul cărtărescian al cărui Orbitor se cuvine citit ca un fel de succesiune de tablouri luxuriante şi nu neapărat ca un roman. Mi-a plăcut enorm Degete mici al lui Filip Florian, aştept romanul despre comunism al Ruxandrei Cesereanu, care cred că aici va face lucruri foarte bune, cel puţin atât îmi vine în mine acum.

— Cele mai delicate întrebări. Cred că am fost în general bine receptat. Logic, niciodată nu eşti mulţumit şi vrei mai mult. Scriitorul nu se satură niciodată şi tot vrea să fie lăudat. Asta e o prostie, dar de înţeles până la un punct. Uneori, aş dori ca şi critica să surprindă în romanele mele acele aspecte de ordin spiritual care contează mai mult decât un detaliu de factură realistă de exemplu. Bunăoară, în Mila frunzelor ar fi trebuit ca cineva să spună că acolo e în joc cel de-al treilea secret de la Fatima sau - ştiu eu - în Cei calzi şi cei reci intră în discuţie rescrierea Marelui Inchizitor. Normal, e ridicol ca eu acum să atrag atenţia asupra unor aspecte importante ale cărţilor mele, dar aşa facem toţi, nu e supărare. Anvergura, bat-o s-o bată, nu ne dă pace!