— Dragă Horia, sper că foloseşti în glumă cuvântul legendar pentru că de când am văzut în „EVZ” de acum muuuulţi ani în urmă sintagma „legendara mamă a lui Ion Cristoiu” am o reacţie alergică la cuvânt! Iar faptul în sine nu are nimic nici epopeic, nici legendar – am scris la acest roman „Gerda” din 1981 până în 2004 când a apărut la editura Cartea românească. Şi nu e o legendă: rămân ca dovezi de necontestat fragmentele publicate încă din acel an -1981 – în „Luceafărul” sau mai târziu în Suplimentul literar şi artistic al Scânteii tineretului. Acolo, anunţam romanul într-un interviu realizat de Gabriel Rusu, fără să ştiu că din 1985-1986 avea să se strângă şurubul pentru noi, optzeciştii. „Gerda” ar fi trebuit, în ordinea elaborării, să fie al doilea roman al meu. Pas cu pas, mi-am dat seama că el nu va avea nicio şansă de publicare în România acelor ani, aşa că am ajuns să scriu la el rar, făcând din scris un fel de sărbătoare. Romanul era minuţios şi îndelung elaborat în minte, şlefuiam fraze, secvenţe până la a putea fi memorate iar când scriam nu făceam altceva decât să aştern pe hârtie ceea ce aveam în minte. Între timp, am scris „Nopţi de trecere”, „Vara târzie”, „Iubire , fără natură moartă şi drumuri de acces”, „Deadline”. Spun asta ca să nu se înţeleagă că am stat şi mi-am admirat manuscrisul, sau că 23 de ani am scris numai la „Gerda”. După 1990, l-am amânat pentru că eram convins că nu-i timpul unei astfel de naraţiuni. Şi, astfel, s-au făcut 23 de ani de scris la el. Cea mai mare dificultate a fost să păstrez nealterat ceea ce obligatoriu se alterează sub presiunea timpului omul însuşi, adică pe mine însumi, spre a nu fi vreo clipă tentat să „aduc la zi” manuscrisul. Aşa l-am proiectat, aşa l-am scris, aşa îl scriam şi dacă nu venea revoluţia.

— Cum ai ales sau cum te-a ales proza? Ai încercat şi alte genuri? De ce?

— „Domnule, eu toată viaţa am fost independent”, zicea Moromete. Eu zic „Domnule, eu toată viaţa am fost prozator”. În noaptea dinaintea primei lecturi la „Junimea” am rupt toate poeziile pe care le scrisesem până atunci şi pe care nu le văzuse nimeni şi am hotărât să citesc proză. Iar prima proză citită a fost „Luna, un drac albit de spaimă”, scrisă în chiar noaptea aceea...

A plăcut mult profesorului Crohmălniceanu şi, mai ales, lui Gelu Iova care era sperietoarea cenaclului prin spiritul lui caustic şi astfel am devenit prozator, nemaicomiţând niciodată poezie. Am scris însă multă critică, iar debutul meu editorial s-a produs tocmai cu o prefaţă (un adevărat studiu aş zice) la romanul lui H. Conscience, „Leul Flandrei” (Editura Univers, 1974). Am scris, scriu şi voi scrie publicistică pentru că trebuie să trăiesc. Adică, să trăiesc din scris! Sunt mii de pagini care nu au intrat până acum în nicio carte. Din toată publicistica, nu am tipărit decât ceea ce am scris un an (primul din cei 8 ani şi jumătate!) la „Ziarul de duminică”, volumul „Viaţa ca literatură”. Dacă aş fi fost mai grijuliu cu textele mele probabil că n-aş mai fi avut imaginea unui scriitor care scrie puţin. Scriu destul, dar public mult mai puţin.

— Nu fac parte din nicio generaţie sau nu mă simt aparţinând unei generaţii... Noi am fost la Junimea vreo 10-15 prieteni care împărtăşeau aceleaşi idei despre literatură, mergând însă fiecare pe drumul lui. Eu am debutat în contra valului cu roman, deşi toţi prietenii mei erau susţinătorii prozei scurte, de exemplu. Mai târziu au scris şi ei romane: şi George Crăciun, şi Mircea Nedelciu, şi Gheorghe Iova, şi Gheorghe Ene, şi Ioan Lăcustă. Nu au scris roman graţie unui program ci ajungând la necesitatea de a scrie roman. Iar cine citeşte «Zmeura de câmpie », «Pupa russa», «După vânzare», «De câţi oameni e nevoie pentru sfârşitul lumii”, „Aromanul trandafirului” sau, hai să nu fiu modest, «Gerda» va observa că nu ne uneşte decât atitudinea faţă de menirea literaturii nicidecum forme sau formule.

De raportat, mă raportez la ei ca la nişte foarte buni prieteni şi, desigur, cu un sentiment de bucurie teribilă la orice reuşită a lor, a noastră : nu-i puţin lucru să vezi că adolescenţii ăia care visau mai întâi să construiască o altă literatură într-un cenaclu studenţesc au ajuns să scrie o altă literatură în literatura română. Din păcate, viaţa pare extrem de nemiloasă cu noi : pe rând, părăsindu-ne Mircea, Ionică, George, înainte de a împlini măcar 60 de ani…

Am învăţat ceva pedagogie de la profesorul Crohmălniceanu în raport cu adolescenţii care încep să scrie. Din cenaclul meu de proză au rezultat o culegere de proze, „Al doilea desant”, şi nişte tineri extrem de promiţători Răzan Bică, Dragoş Schenkel, Luca Dinulescu, Ioana Mănescu. Fetele din cenaclu s-au luat cu viaţa, dar sunt convins că va veni o vreme în care vor reînnoda preocupările astea literare şi vor fi nişte surprize plăcute – Mădălina Păun, Ana Petrescu, Felicia Rădulescu, Mihaela Brebenel sunt nume în care am încredere.

— Anii de formare sunt decisivi în aflarea afinităţilor, aşa că am rămas la cei câţiva prozatori, unii dintre ei pe nedrept uitaţi sau minimalizaţi azi, care mi-au marcat începuturile: Nicolae Velea, Al. Ivasiuc, D.R. Popescu, Marin Preda, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Sorin Titel, Radu Petrescu. Cu literatura scrisă după 1990 am încercat să mă ţin la curent, nu cred că este vreun nume cât de cât mai răsărit pe care să nu-l fi parcurs, evident nu în întregimea operei. Am ştiinţă de ceea ce se petrece în lumea prozei româneşti. De crezut cred în autorii formaţi, bine aşezaţi în ceea ce fac: Ioan Lăcustă, Cristian Teodorescu, Stelian Ţurlea, Gabriel Chifu, Nora Iuga, Gabriela Adameşteanu, Alexandru Ecovoiu, Petru Cimpoeşu şi, dacă îmi dai voie, dar nu ultimul pe listă!, Horia Gârbea. Dintre cei nou veniţi, cred că doar Doina Ruşti a reuşit să se impună. Despre ceilalţi, fac o trimitere bibliografică: „Puncte în plus pentru proza tânără“, autor Paul Cernat, în „Observatorul cultural”. Valul de entuziasm (dar şi de interese!) le-a adus prea multe puncte în plus tinerilor autori. Recunoaşte asta un critic tânăr care se arată acum dezamăgit şi cred uşor înşelat în aştepările sale.

— Cred, în primul rând, că noi ne aflăm într-o mică eroare când vorbim de public sau de cititor. Care public, care cititor? Sunt atâtea tipuri de public încât nu ştiu ce să îţi spun despre el şi despre aşteptările lui. Restrângând şi vorbind despre cititorul de literatură (nu cititorul în general) eu cred că el vede un text ca pe un întreg, deci nu se poate încânta de materialul faptic dacă este prost scris, dar nici de nişte cuvinte admirabil meşteşugite care nu spun nimic. O carte e proastă pentru că e prost scrisă, indiferent despre ceea ce îţi vorbeşte. Radu Petrescu are pagini admirabile despre ...nori. Le citeşti cu o plăcere extraordinară. Mistica asta a literaturii „cu fapte” este o găselniţă a spiritelor comerciale. Lectura nu-i obligatorie. Nici scrisul nu-i obligatoriu. Ah, e obligatoriu să vinzi, ţi se spune pe la edituri. Dar de ce să vinzi spirit? E mai mare nevoie de pâine bună decât de literatură. Cine vrea să o pună de-o afacere sigură, să facă pâine. Bună. Şi se va îmbogăţi. Pentru că de pâine este absolută nevoie, nu poţi trăi fără ea. Fără literatură mulţi oameni trăiesc şi încă unii trăiesc bine. De ce să-i obligăm să şi citească şi, mai ales, să citească aşa, ceva care să nu le pună mintea pe moaţe, să-i distreze, să le omoare plictiseala, ceva care să le dea senzaţia că sunt culţi pentru că, uite! citesc cărţi? De ce să le „rescriem”, de exemplu, Shakespeare pe limba lor dacă ei nu vor să citească Shakespeare şi mai ales dacă Shakespeare nu i-a avut pe ei în vedere ca posibili cititori? Ca să scot bani! Mai onest ar fi să vândă seminţe la poarta stadioanelor dacă tot nu contează cum îi obţin. Editorii se vaietă în stânga şi în dreapta, se tot justifică de parcă le-ar fi pus cineva pistolul la tâmplă somându-i să publice cărţi. Când te apuci de aşa ceva îţi asumi şi responsabilităţi culturale, morale nu numai responsabilitatea profitului cât mai consistent.

— „Ca să scrii bine, trebuie să citeşti bine”. Am învăţat-o de la Gheorghe Iova.

— De ce mai scrii?

— Pentru că mai am încă entuziasm. În momentul în care nu voi mai avea acest entuziasm şi scrisul nu îmi va mai produce nicio satisfacţie nu voi mai scrie.

— Ce planuri editoriale ai pentru viitorul imediat? Cât vom aştepta până la romanul care va urma după „Gerda”?

— În urmă cu doi ani am pierdut cele două romane la care scriam. A fost un şoc teribil pentru mine mai ales că venea după un alt şoc: dispariţia fratelui meu.

Am avut o mică şansă în a-mi recupera ceva din „Strada Plantelor” pentru că publicasem vreo 15 episoade într-o revistă - „Secrete de familie”, în 1998, astfel încât am putut reaşeza eşafodajul romanului. Cu „Gde Buharest” am luat-o, din nou, de la zero. Sper ca în această toamnă să-l termin şi poate pe undeva prin iarnă să şi apară.

— Daaa? Habar n-aveam de această prejudecată. De altfel, printre cunoscuţii, prietenii mei nu se prea practică hobby-urile. Suntem potopiţi de atâtea griji zilnice încât cu greu şi-ar mai face loc şi ceva agreabil, făcut numai din plăcerea de a-l face. Mă gândesc că poate tocmai de aceea sunt priviţi cu neîncredere în general oamenii care au hobby-uri şi nu neapărat numai scriitorii: e un mare lux să îţi permiţi să faci ceva doar din plăcere în zilele noastre!

— Dacă omul va supravieţui, dacă omenirea nu va dispărea, nu are cum să nu aibă şi literatura un viitor. Cum va arăta acea literatură a viitorului mi-e mai greu să îţi spun. Dacă aş şti, în mod cert nu aş face publică descoperirea asta şi aş folosi-o numai pentru mine. Aş scrie eu de azi literatura de mâine. În privinţa cărţii şi revistei pe suportul clasic al hârtiei nu cred că trebuie să ne facem griji: vor exista multă vreme de acum înainte tocmai pentru că există suportul electronic. Deocamdată, acest suport nu face decât transferuri, încă nu cred că şi-a găsit valenţele creative. Apariţia tiparului şi alfabetizarea păreau şi ele că vor distruge esenţa literaturii. Nu văd o atât de mare diferenţă între netipăriţii greci şi tipăritul pe hârtie (în reviste şi cărţi) Dostoievski, de exemplu. Sigur, se vor modifica obişnuinţele de lectură iar această schimbare va produce probabil genuri noi şi alte dimensiuni stilistice. Acel „inefabil” al literaturii nu are cum să dispară. Încerc chiar o ipoteză optimistă: suportul electronic va elibera poate presiunea costurilor ce apasă pe literatură, iar nemaiexistând acest terorism negustoresc literatura se va apleca mai mult asupra rosturilor sale fundamentale şi va face mai puţine compromisuri. Pentru că eu văd acum ceva foarte îngrijorător: s-a câştigat mult pe orizontală şi s-a pierdut direct proporţional în profunzime. Şi asta indiferent de suport!

— Păi vezi, dragă Horia, uneori e mai uşor să ai răspunsuri decât întrebări.