La început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu. Aşa afirmă Scriptura. Cuvîntul premerge şi cuvîntul rămîne dincolo de lucruri. Dacă un lucru dispare, numele lui rămîne dincolo de el să-l amintească. Numele lucrurilor şi ale oamenilor sînt mai durabile decît lucrurile şi oamenii şi de aceea va fi vorba adesea despre nume de oameni, de locuri şi de obiecte. Unele nu mai sînt sau au trecut în stăpînirea altora. Dar numele lor mărturiseşte despre ele.

În Coran este scris că necredincioşii cer mereu şi mereu dovezi pentru a crede, dar de crezut, oricum nu vor crede. Pentru cei care îşi închipuie că deţin adevărul înainte de a asculta argumentele, nicio evidenţă nu este de folos. Dar pentru cei neştiutori, care admit că nu ştiu, fiecare vorbă contează. Aceste cuvinte sînt pentru ei.

Povestea mea este una despre drumul de la neştiininţă la adevăr. A început într-o zi de august. Aveam aproape 47 de ani. Am ajuns la Baku spre seară. Oboseala drumului şi exotismul locului spre care călătorisem au anulat orice impresie. Am adormit fără niciun gînd. A doua zi, devreme, am ieşit pe stradă. Dimineaţa este foarte importantă pentru a prinde adevărul unui oraş. Nu intervin luminile artificiale, nu apare forfota aceea, adesea turistică, a amiezei sau a serii, locurile nu apucă să se fardeze. Dimineaţa devreme oraşul este el însuşi, nu imaginea lui, chiar dacă se numeşte Veneţia sau Praga. Omenii merg grăbiţi, copiii aleargă spre şcoli, prăvăliaşii ridică obloanele şi îşi numără marfa. De aceea îmi place să surprind această oră a veridicităţii.

Baku, oraşul despre care încă nu aflasem nimic, nu avea cum să facă excepţie. Mişcările locuitorilor, absenţa turiştilor care se trezesc tîrziu, dădeau străzilor largi un aer firesc. Pe multe şantiere începea să se simtă mişcarea muncitorilor. Se ridicau clădiri noi, înalte. Altele erau renovate şi am simţit mirosul cunoscut de tencuială proaspătă şi de scînduri noi pentru schele şi cofraje. Dintr-o dată am intuit o prezenţă fără a o vedea, cum se zice că un medium simte o fantomă într-o cameră goală. Am mai mers într-o direcţie pe care mi-o indica intuiţia şi a devenit şi mai limpede ce simţisem. Cînd am trecut de construcţia care se renova şi mirosul ei a rămas în urmă, am ştiut precis: era marea.

I-am simţit parfumul. N-o vedeam. O simţeam în aer. Ştiam desigur că Baku e un port, dar habar n-aveam unde ne lăsase seara autocarul, dacă marea era la doi paşi sau la zece kilometri.

Am grăbit pasul şi, tot fără s-o văd deocamdată, am ştiut că malul mării, o faleză, cum aveam să aflu îndată, e la cîteva zeci de metri. N-a trecut mult şi am zărit-o printre copacii parcului dintre faleză şi o stradă imensă, cu vreo opt benzi de circulaţie, care urmează coasta. Mireasma Caspicei se simţea pătrunzătoare. Ca un parfum fin, discret, dar persistent. Nu era deloc mirosul vînăt al Mării Negre, de care mi-e dor un an întreg după ce îl simt vara, nici cel al Mediteranei, penetrant ca vîntul ud şi patetic din Creta sau Rodos, cel cîntat de greci şi care le umfla pînzele corăbiilor.

La Baku, Marea Caspică are o aromă între ceai proaspăt şi iarbă cosită. Acest miros cuceritor al Caspicei este pentru mine prima adevărată amintire despre Azerbaijan. Mult mai tîrziu, relatînd această primă impresie olfactivă, am fost ajutat să găsesc şi o explicaţie ştiinţifică. Ea nu anulează cu nimic farmecul fenomenului, care ţine de modul afectiv de a percepe lumea. Marea Caspică este un lac imens, cel mai mare rezervor de apă din lume care nu are legătură cu Oceanul Planetar. În acest rezervor se varsă rîuri multe şi mai ales fluviul Volga, adunînd ape dulci de pe mii de kilometri pătraţi. Apa Caspicei, Marea Khazer, cum i se spune în azerbaijană, este mai dulce decît a altor mări. De aceea, nu are miasma aseptică a mărilor deschise şi sărate, nici aerul ei nu are acea nebulozitate salină a oceanului. Caspica are un miros blînd, în care nunaţa marină se combină cu cea a unui lac. Amestecul acesta este, pentru un călător sensibil, o notă aparte, de neuitat, a oraşului Baku şi a întregii coaste azere. Coastă ce se întinde pe vreo 800 de kilometri şi este ea însăşi o bogăţie a Azerbaijanului.

Se pare, cred savanţii, că în trecut Caspica era legată de oceanul planetei pe la sud de Caucaz, dar relieful zonei s-a schimbat relativ repede, în măsura geologică a timpului, şi a lăsat-o fără ieşire. De aceea sturionii n-au mai evoluat, ca şi în Marea Neagră, cea aproape închisă şi au rămas, ciudaţi şi cartilaginoşi, să le ofere riveranilor minunatul caviar. Să notez că la Baku caviarul nu e tocmai ieftin, dar îşi merită banii.

Prima plimbare matinală prin Baku mi-a mai adus o revelaţie: tinereţea poporului azer. Mulţimea copiilor şi tinerilor mi-a amintit de Vietnam. Peste tot, grupuri mari de copii şi de tineri se îndreptau spre şcoli şi universităţi, deşi, la data aceea, era fără îndoială vacanţă. De fapt, am aflat apoi, era vorba de cursuri de vară, de excursii, concursuri sportive, plecări în tabere şi alte activităţi pe care le organizau şcolile. Cînd am vizitat Baku a doua oară, în timpul semestrului şcolar, am constatat că noua generaţie e încă şi mai numeroasă decît am crezut. Mai exact: un sfert din populaţia din Azerbaijan are vîrsta sub 15 ani şi vreo jumătate dintre azeri n-au împlinit 30.

Privaţiunile perioadei comuniste în finalul ei, apoi războiul cu victimele lui directe sau indirecte au dus la stingerea multor persoane din generaţia vîrstnică. Cei 20 de ani de independenţă şi, mai ales, cei 15 de la îngheţarea războiului au lăsat, din fericire, să se nască mulţi copii şi numărul lor creşte. Tinerii de azi, copii în timpul represiunii sovietice şi invaziei armeneşti, s-au maturizat foarte repede. Am cunoscut mulţi oameni tineri ocupînd funcţii de mare răspundere şi arătînd o experienţă şi o competenţă uimitoare.

Am vizitat de mai multe ori Iheri Şeher (literal, Oraşul Interior) din Baku. Prima dată într-o după-amiază de august, caldă dar nu toridă, condus, împreună cu colegii din delegaţia Primăriei Sectorului 2 din Bucureşti, de domnul Mihail Jabbarov, directorul muzeului-oraş.
L-am poreclit atunci, pentru că făceam parte dintr-o delegaţie municipală, Primarul Oraşului Vechi. Numirea l-a flatat şi a plăcut gazdelor azere. Mai tîrziu, cînd am avut ocazia să vorbim de el şi să-l reîntîlnesc, toţi îi rosteau numele adăugînd: l-ai cunoscut, e Primarul Oraşului Vechi.

Iheri Şeher este supranumit nestemata cea mai preţioasă din coroana istoriei străvechiului Azerbaijan. Am trecut de atîtea ori, în diferite direcţii pe străzile lui, încă şi acum locuite de vreo 1300 de familii, pentru a nu mai vorbi de hotelurile, restaurantele şi sutele de magazine pe care le adăposteşte, încît sper că am ajuns să calc pe fiecare piatră. Mi-am amintit într-un fel şi cu o anumită nostalgie de Bergamo, de Cittá Alta, care geme de istorie şi totuşi e un oraş viu, locuit şi locuibil, un muzeu viu. Numai că, în Iheri Şeher, istoria pe care păşeşti este mult mai veche.

Iheri Şeher este un sandwich de oraşe suprapuse pe care secţiuni arheologice sau întîmplătoare, cerute de nevoi edilitare, le dezvăluie parţial. Unde s-a putut săpa, pentru a ajunge la stratul primelor aşezări neolitice, ori din Epoca Bronzului, s-a săpat. Unde nu, oraşul fiind, cum ziceam, locuit, se pot vedea vestigii din epoca zoroastrismului, din Evul Mediu creştin, apoi al cuceririi arabe şi perioadei islamice, între care Moscheea lui Mahomed sau Castelul Dărîmat, cea construită în 1078.

În 1723, cinsprezece nave de război ruseşti s-au apropiat de Baku şi au cerut, în numele generalului Matiuşkin, care conducea expediţia atacatoare, să le fie predat oraşul, acesta fiind parte a imperiului otoman. Administraţia locală n-a cedat şi flota inamică a bombardat cetatea, dărîmând printre altele un minaret al Moscheei lui Mahomed, ridicată pe locul unui vechi templu pre-islamic, zoroastrian. Situaţia părea critică – intenabilă, cum ar fi zis G. Călinescu – dar mîna cea nevăzută s-a manifestat, stîrnind un vînt cumplit care a alungat în larg corăbiile cu pînze ale cotropitorilor. Ei au revenit peste cîteva zile, însă locuitorii reparaseră zidurile şi s-au opus din nou cu succes. Ca un simbol al rezistenţei oraşului şi curajului locuitorilor, minaretul avariat n-a mai fost reparat pînă tîrziu, în secolul XIX.

Un alt vestigiu preţios, acesta creştin, este incinta unde a fost crucificat Sf. Apostol Bartolomeu. Azerbaijan a fost prima ţară care a adoptat creştinismul ca religie de stat după ce însă propăvăduitorul ei, Sf. Apostol Bartolomeu, a fost martirizat acolo unde oficia, într-un loc pe care l-am văzut, la doi paşi de Turnul Fecioarei, în anul 71 al Erei Christice. Influenţa şi ocupaţia triburilor turcice s-au manifestat mai tîrziu, începînd cu secolul VIII.

Nu pentru că a venit vorba de Turnul Fecioarei, ci pentru că mirajului acestei construcţii nu i te poţi sustrage, voi scrie cîte ceva despre el. Silueta masivă, stranie a Turnului Fecioarei, clădire despre care niciun istoric dintre cei mulţi cu care am discutat nu a putut spune exact cînd, cum şi de ce a fost construită, este emblema oraşului şi marele lui mister. O formă bizară a planului, urmă pe teren a cifrei 9 sau 6, lasă loc unor interpretări că, prin oglindire, (marea ajungea în acele depărtate secole VIII sau VII înainte de Hristos pînă la Turn) apare un simbol de tip Yan-Ying. Dar cine să fi privit turnul de sus?

Legenda spune că un Mare Han s-a îndrăgostit de fiica lui. Aceasta, deşi îi împărtăşea iubirea, nu voia să cedeze unei porniri nefireşti şi a cerut să i se construiască turnul, ale cărui ziduri sînt groase de cinci metri la bază şi patru metri la vîrf, ca să obţină, asemeni Penelopei, un răgaz. Construcţia a durat mult şi bine, e rezonabil să credem că mai mult decît o viaţă de om, dar povestea spune că hanul ar fi terminat-o destul de repede. Atunci, în loc să îi devină soţie, fiica iubită s-a aruncat din vîrful neobişnuitei clădiri. Istoricii infirmă legenda şi cred că Turnul era fie fortăreaţă, fie far, în vîrf aprinzîndu-se focul ce putea călăuzi navele spre un port primitor. O interpretare mai îndrăzneaţă este că, de la ultima fereastră, cea mai de jos din cele puţine pe care le are turnul, se poate observa prima rază a soarelui care răsare după ce „se stinge” anual la solstiţiul de iarnă şi deci Turnul ar marca începutul unui nou an astrononomic, avînd şi rol de observator. Adevărul nu-l vom cunoaşte niciodată, dar farmecul misterios al Turnului va rămîne, el fiind ca şi zidirea, practic indestructibil.

(Din volumul în pregătire Azer – Focul viu. Autorul mulţumeşte Fundaţiei Heydar Aliyev pentru sprijinul preţios acordat în documentarea sa)