Un amplu şi substanţial „raport de etapă” liric propune Elena Ştefoi (Raport de etapă, Editura Cartea Românească) şi faptul e justificat de timpul destul de lung scurs de la precedentele volume. Se pune întrebarea cui şi de ce prezintă poeta un asemenea bilanţ. Este o ieşire în public pregătită cu atenţie, iar titlul nu este accidental sau conjunctural, ci acoperă exact intenţiile autoarei, în carte găsind exact ceea ce ni se propune. Desigur este vorba de o transfigurare a biografiei în versuri destul de aspre, de sărace în metafore. Cele cinci secţiuni (numerotate greşit în cuprins pentru că 3 apare de două ori) sînt „Viaţa de după” (istoria unei dureroase despărţiri) „De peste ocean” (şocul contactului cu o nouă lume şi stabilirea în ea), „Ilustrate canadiene” (poeme de cîte trei versuri în manieră haiku, mici pasteluri, fragmente impresioniste) „De leac şi nu tocmai” (un memorial şi un recviem, o cochetărie cu ritmul şi rima, dar fără mare veselie), „La cheremul traducătorului” (un final, o cortină peste spectacolul instaurat, o adunare a textelor concluzive şi o privire prospectivă destul de sceptică asupra „etapei” ce va veni).
Poemele de acum ale Elenei Ştefoi seamănă cu cele cunoscute din volumele anterioare prin personificări ale unor concepte. Viitorul, trecutul, veşnicia iau chip omenesc şi astfel poeta le poate atribui simţiri şi acţiuni care de fapt îi aparţin chiar ei sau priviri proprii din perspectiva acestor „actori” ai unei reprezentaţii întotdeauna dramatice, niciodată comice. „Nici viitorul nu mai e ce era altădată/ nu-i mai place să umble gol-goluş/ să atragă priviri i-a trecut cheful/ de giumbuşlucuri de sarcasme de coroniţe/ de upercuturi în bărbia ultimei ursitoare”. Desigur, în spatele acestui „viitor” blazat se află chiar păpuşăreasa-poetă care îl manevrează cu precizie împrumutîndu-i mişcările ei: „mintea mea îl eliberează îl înveseleşte/ cu tot felul de stratageme îl îndoapă/ cu vitamine îl duce la fitness la popă”. 

În alte texte, autoarea speculează faptul divers. „Fapte diverse, ciocniri de sistem” apropie incidentul unui pui de balenă agăţat de o ambarcaţiune de croazieră de scufundarea voluntară într-un canal a unui „Nissan nou-nouţ” în care şi-au găsit moartea trei fete musulmane înecate de ai lor pentru că refuzau să poarte vălul tradiţional. Poezia Elenei Ştefoi speculează din plin realitatea, cu toate cruzimile ei, eul poetic nu poate face abstracţie de violenţa realului şi nu poate nici s-o transfigureze integral, din cauză că bucăţile pe care trebuie să le mistuie sînt prea mari şi prea dure pentru a fi prelucrate pînă la capăt. De aceea poeta alege să clădească direct din rocile acestui material oferit de un univers absurd şi atroce. Doar prelucrîndu-le puţin şi potrivindu-le după impulsurile sensibilităţii proprii ca într-un montaj de artă plastică „ready-made”. 
Rolul poetei devine astfel unul de selector, ei îi revine trierea, după ce tema generală a fost stabilită sau impusă de circumstanţe sufleteşti de moment, a fragmentelor colajului. Ea nu practică aşadar pictura, ci mai curînd fotografia sau montajul cinematografic în aceste poeme.

Puţinele momente de aparent optimism într-un volum cu ton general mai degrabă sumbru şi sceptic sînt şi ele apăsate de un dubiu. Oare nu cumva autoarea ne păcăleşte şi, de fapt, oferind şi întrevăzînd şanse de scăpare, se dedă unui enunţ sarcastic? „O da, poate mai există scăpare/ poate că disperarea pestriţă/ care rîdea altădată în hohote/ (iată din nou personificarea, acum a disperării) va învăţa să joace în horă/ cu ultimii membri ai generaţiei/ înainte de cina din urmă,// poate va avea curaj şi putere/ să umble pe ape de dragul lor/ şi destul talent să se înalţe la ceruri precum o flamidă cusută cu firet lucitor” (Precum o hlamidă).

Nu putem decide dacă momentele mai luminoase ale poeziei din Raport de etapă reprezintă speranţa unei ieşiri dintr-un marasm ca şi definitiv, asumat ca atare de poetă sau ele sînt doar nişte tratamente ironice rezervate atît cititorului dornic de salvare ori sieşi atunci cînd, fără temei s-ar zice, nădăjduieşte. În orice caz, aceste pendulări între afirmarea lipsei de şanse şi întrevederea, chiar parodică, unor noi „etape” mai luminoase impresionează prin directeţe şi printr-o necontrafăcută sintaxă a disperării.