Poezia e pentru toþi!

Publicul priveºte uneori poezia cu scepticism iar poeþii se plîng cã nu sînt citiþi de marele public. Dar existã poeþi ºi poeþi. Adevãraþii rãzbat, versurile lor se transformã în proverbe ºi zicãtori, intrã nu în memoria culturalã, ci în cea de toatã ziua, sînt destul de sofisticaþi pentru a rãmîne simpli. Poezia nu e dificilã, poezia este a tuturor, par sã spunã poeþii care ºtiu drumul cel mai direct spre cititor.

La noi, acum, scriu autori pentru care poezia nu iese în stradã ci e conceputã pe stradã, la cîrciumã, la fabricã, în tramvaie, naturalã ca respiraþia. E pînã la urmã, ce s-o mai aburim, o chestiune doar de talent. Anul 2007 a început tare: Mihail Gãlãþanu a publicat la Editura Vinea Inima de diamant, datatã totuºi 2006, iar Marius Ianuº, la Cartea Româneascã, ªtrumfii afarã din fabricã. A doua carte însoþitã ºi de un CD, ambele volume în condiþii grafice excelente.

Mihail Gãlãþanu (nãscut în 1963 la Galaþi, inginer de nave la bazã, azi redactor ºef la Flacãra) ºi Marius Ianuº (1975, Braºov, absolvent de litere, machetist la Gândul) sînt doi dintre cei mai mari poeþi ai momentului, ei scriu în chip natural, atît de frumos ºi de omeneºte, încît sute de confraþi ai lor care chinuie ºi se se chinuie cu poezia ar trebui sã facã un gest la fel de simplu ºi de omenesc: sã se lase de scris.

Mihail Gãlãþanu, luat la procuraturã pentru cã a scris O noapte cu patria în care i s-a pãrut firesc, iubindu-ºi þara, sã treacã peste stadiul platonic ºi sã i-o tragã, are o forþã conþinutã a textului ce obligã poezia sã ia chipul sãu: „optzeci ºi nouã de ani, aº vrea sã trãiesc, mãcar optzeci ºi nouã sã scriu despre oameni, Dumnezeu & fluturi”. Poezia, ca ºi dragostea dupã Apostolul Pavel, e îndelung rãbdãtoare, versurile lui Gãlãþanu induc o infinitã tandreþe expusã în cele mai banale cuvinte: „Corpul meu te mai iubeºte încã. O, da, corpul meu îºi aminteºte de tine, corpul meu îºi mai aimnteºte de tine. Deºi sufletul meu te-a uitat”. Am renunþat deliberat sã mai redau împãrþirea în versuri a unei poezii de fluenþa apei curgãtoare.

Marius Ianuº a trecut printr-o fazã mai teribilistã, „fracturistã” ºi a ajuns la „ºtrumfi care plîng, ºtrumfi care viseazã” în chipul cel mai firesc. Nu mai e nici o stridenþã în glasul lor îndrãgostit: „Aratã-mi cã mã iubeºti, ºtiu cã poþi face asta/ .../aratã-mi cã mã iubeºti, ºtiu cã în fiºa postului tãu nu scrie asta, da’ poþi s-o faci sînt convins, ne-am cupãrat case ºi fericire, dar asta nu-i de ajuns, nu-i de ajuns”. Poezia lui Ianuº e popularã (pop), e accesibilã ºi directã, are candoarea copilãriei fãrã a fi construitã ca atare. Scrisã aproape direct pe net, ca blog, cartea lui Ianuº dã seama de talentul ºi spontateitatea unui autor „scandalagiu ºi eficient” cum îl prezintã criticul Mihai Iovãnel. Eficienþa poeziei lui e în directeþea ei vecinã cu gafa, cu infantilismul dar ºi cu starea angelicã. Scriind o Tanka, Ianuº devine, în simplitate, abisal: „Nu e nici o floare/ atît de frumoasã/ ca brînduºa de toamnã/ deschisã întrebãtor/ peste covorul/ de frunze moarte”.

Citindu-i pe Gãlãþanu ºi Ianuº îþi vine sã pui legiunilor de poetaºtri întrebarea inutilã ce se pune elevilor nedotaþi în faþa premianþilor:

- útia cum pot, mã? útia de ce pot?

Tranziþe grea, scriiturã uºoarã, carte puternicã

Dupã înfãþiºare, Marius Marian ªolea, poet ºi prozator nãscut în 1974 la Bucureºti, dar cu ascendenþã gorjanã ºi cu facultate la Iaºi, poate fi luat mai degrabã drept absolvent de teologie, eventual hirotonit, ºi mai puþin drept ceea ce este: un consilier atipic al Ministerului Culturii ºi Cultelor care criticã insistent tocmai aceastã instituþie.

În ceea ce priveºte scrisul, cele vreo zece cãrþi, mai ales de poezie, ale încã tînãrului ºi neobositului autor au o legãturã destul de vagã cu formaþia sa ºi cu calitãþile profesionale de mai sus. Aºa se ºi cuvine, pentru cã, atunci cînd scrie, scriitorul este un altul decît „civilul”. Totuºi, recentul sãu roman Crimã ºi pace bunã, apãrut la Editura Paralela 45, poate fi considerat o autobiografie deghizatã ºi desigur fantazatã. Argumentul principal este acela cã, în chip benefic, Marius Marian ªolea descrie prin intermediul existenþei personajului sãu Marin Petreanu locuri familiare sieºi precum ºi tipologii sau fapte pe care le cunoaºte direct.

La începutul anilor 90, liceanul gorjan Marin Petreanu îºi începe existenþa adultã ºi cariera de ziarist într-un mediu ºi timp care sînt ale derutei. Trebuie sã observãm cã abia acum, cînd am înaintat biniºor în mileniul III, apar romanele care aproximeazã din ce în ce mai exact atmosfera „încãrcatã” de acum 15-20 de ani, a „tinerei ºi fragilei democraþii” dar ºi a unei lumi nãuce. Marius Marian ªolea se înscrie cu fermitate între reflectorii cei mai preciºi ai perioadei cu pricina.

Ambiþia autorului e mare: el urmãreºte sã realizeze o trilogie, „romanul va avea trei pãrþi”, declarã el în postfaþã, dacã nu cumva o tetralogie aºa cum merg lucrurile. Primul volum, pe care cititorul amator de literaturã contemporanã de calitate nu trebuie sã-l ocoleascã, începe ca acþiune în martie 1992 ºi se terminã în iunie 1992 cînd personajul, asemeni autorului, se duce sã lupte în Transnistria de partea moldovenilor.

Intenþiile în plan literar nu se reduc, desigur, la dimensiunile impunãtoare ale cãrþii. Ele cuprind, conduse ºi întretãiate cu abilitate, un roman erotic, unul de tip frescã socialã ºi desigur unul de formare psihologicã. Scriitura lui ªolea este destul de sigurã, experienþa lui literarã bogatã ºi, vãdit, parcurgerea însãºi a etapelor descrise îl fac sã rezolve cu brio multe dificultãþi tematice ºi stilistice. Deºi la 32 de ani un romancier e „necopt”, autorul romanului Crimã ºi pace bunã izbuteºte sã menþinã interesul pentru poveste ºi personaj pe tot parcursul cãrþii, inserþiile eseistice nefiind disonante iar cele gazetãreºti, destule, fiind suficient de scurte ca sã nu deranjeze.

Crimã ºi pace bunã  este o carte lucidã ºi din punct de vedere al existenþei reflectate ºi din cel al mijloacelor prozatorului. M.M.ªolea are tenacitatea necesarã sfîrºirii cu succes a trilogiei sale pe care sper cã o vom urmãri împreunã cu interes ºi simpatie.

Ce e tsunami nu trece ca valul!

Mulþi autori de literaturã lucreazã în presã. Unii sînt poeþi. Dar puþini sînt chiar reporteri de investigaþie. Unul dintre ei, dacã nu cumva singurul, este Dan Mircea Cipariu. El aduce oarecum cu Colombo ºi cu Same Spode din ªoimul maltez, iar la vreme de iarnã chiar poartã o pãlãrie tip Humphrey Bogart. El lucreazã pentru un mare cotidian cãruia îi furnizeazã tot felul de materiale obþinute printr-o alergare continuã de-a lungul ºi de-a latul þãrii. Despre DMC nu se poate spune cã e poet în timpul liber pentru cã nu are timp liber. El e mereu în cãutare de lovituri de presã, proiecte culturale pe care sã le administreze ºi sã le promoveze. Seamãnã foarte bine, vedeþi cîte sugestii livreºti la acest personaj, într-un fel ºi cu Ostap Bender, marele maestru al combinaþiunilor, dar ºi cu un personaj din „Visul unei nopþi de varã” care voia sã-ºi asume toate rolulrile din piesã, de la fiorosul leu la gingaºa Thisbe.

La o vîrstã cînd oamenii încep sã se aºeze, vreo 35 de ani, Dan Mircea Cipariu e mai neliniºtit ca oricînd. ªi totuºi scrie poezie! Ba mai este ºi preºedintele secþiei de poezie a Asociaþiei Scriitorilor Bucureºti, membru în tot felul de jurii, comitete ºi comisii de organizare avînd printre altele o remarcabilã vocaþie a prieteniei.

Aceastã vocaþie este legatã ºi de volumul sãu recent, Tsunami, apãrut la editura Brumar a unui bun prieten al sãu ºi al poeþilor, poet el însuºi, timiºoreanul Robert ªerban. Cãrþile apãrute la aceastã editurã se caracterizeazã prin þinuta lor graficã excepþionalã. E un aspect la care Dan Cipariu þine foarte mult, toate volumele lui sînt superbe. Asta ºi din cauza prieteniei cu numeroºi plasticieni între care remarcabilul congener Mihai Zgondoiu ce îi ilusteazã ºi acum cartea. Tsunami este o admirabilã carte-obiect.

Ghicesc în titlul lui Dan Mircea Cipariu o anumitã autoironie. El însuºi e un val provocat de cutremure, ºi anume de cutremure profunde. Pe de altã parte, poetul are necesara distanþare ºi un tip de discreþie liricã venind în plãcut contrast cu meseria lui de bazã. Dan Mircea Cipariu nu e doar talentat, talentaþi sînt mulþi, vorba lui Lãpuºneanu. El are o eficienþã culturalã care trece, iatã, ºi în poezie. Caz mai bizar în rîndurile autorilor noºtri lipsiþi programatic de pragmatism ºi, dupã formula lui Nichita Stãnescu, de viaþã personalã.

Deºi nãvalnic ºi tumultuos ca fenomenul natural invocat, sã nu vã aºteptaþi la poezia lui Dan Mircea Cipariu la formule luxuriante, la poeme vaste, la texte-fluviu. Tsunamiul lui este unul mai degrabã o probã de zãgãzuire a elanurilor lirice, un exerciþiu de rezervã ºi mãsurã. Ceea ce nu îi stã rãu ºi îl împiedicã sã intre în redundanþã cu personalitatea proprie.

Nu mai puþin, Tsunami e o formã de pop-art, o poezie pentru scenã, pentru comunicarea cu cititorul, un text cald ºi accesibil. De aceea poate fi citit de oricine cu plãcere.