Copyright © Humanitas Fiction, 2016

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

D’Anton mai îndeplinea şi alt rol în relaţia sa cu Plurabelle, şi anume avea relaţii atât de numeroase şi de variate, încât îi putea lărgi cercul de cunoştinţe cu oameni pe care ea nu i-ar fi întâlnit în mod obişnuit, deşi mulţi dintre ei îi erau vecini. Personajele tipice, fotomodelele şi actriţele, bancherii, rapperii, fotbaliştii şi astrologii de la emisiunile TV de dimineaţă, şi le găsea singură. Iar dacă n-o făcea, o găseau ele pe ea. Dar pentru jucători de cricket şi de rugby, contabili, arhitecţi, designeri, consilieri personali şi chiar câte-un episcop slobod la gură (familia lui D’Anton avea legături îndelungate cu Biserica), pentru astfel de actori secundari, cărora nu le lipsea însă un anumit farmec, a ajuns în curând să se bazeze pe D’Anton. El cunoştea astfel de oameni pentru că-l plăteau să le umple casele de frumuseţe şi uneori chiar să le vâneze anumite tablouri. „Orice poţi să-mi aduci din Capela Sixtină“ a fost una dintre rugăminţi. „Un tablou cu homosexuali care urlă unul la altul în toaletă, pictat de tipul ăla de care se zice că l-a scris pe Shakespeare“ a fost alta. Plurabelle se minuna de vastitatea şi varietatea relaţiilor pe care le avea.

Când îi aducea la petreceri, D’Anton îşi dădea uneori ochii peste cap, ca şi când ar fi vrut să spună că nu răspunde pentru ei, că nu-i cunoaşte şi că Plurabelle ar face bine să le spună celor de la pază să stea cu ochii pe ei.

I l-a prezentat odată pe Mehdi Mehdi, un ventriloc algeriano-francez care fugea de poliţia franceză şi algeriană din cauza ideologiei naziste pe care o adoptase păpuşa lui, deşi, după părerea lui D’Anton, argumentase convingător că, din moment ce era ventriloc, nu era nici o persoană în sine şi nu avea nici o ideologie proprie, ci se folosea de păpuşă pentru a face comentarii critice (deşi, strict vorbind, nu era treaba lui să fie critic) la adresa ideologiei cu pricina. Când ziariştii l-au întrebat despre afecţiunea pe care părea să i-o poarte păpuşii şi despre afecţiunea pe care aceasta părea, într-adevăr, să o inspire, n-a răspuns cu propria lui voce, ci a lăsat pe seama păpuşii să spună că, dacă efectul neaşteptat al popularităţii sale era că jumătate din tinerii din Franţa făceau salutul fascist, asta era mai bine decât să facă steaua lui David.

Plurabelle a fost uluită să afle că jumătate din tinerii Franţei făcuseră steaua lui David.

D’Anton a liniştit-o.

– E nostim, într-un fel răzbunător şi poate chiar mincinos, a spus el, dar în esenţă e de treabă şi bun de avut prin preajmă la petreceri.

Plurabelle a înţeles distincţia şi i-a spus lui D’Anton să-l aducă pe ventriloc cu păpuşă cu tot. S-a bucurat să vadă că amândoi dansau bine. Dacă n-ar fi fost poliţia pe urmele lui, l-ar fi invitat – sau măcar pe păpuşă ar fi invitat-o – la Consilierul din bucătărie să aibă o discuţie cu un rabin.

Ideal ar fi fost ca şi rabinul să fie ventriloc, astfel încât păpuşile lor să se poată ciocni şi ele ca doi berbeci.

Nici Plurabelle, nici D’Anton nu-şi dădeau seama ce anume îi atrăgea pe sportivi la el, dar salutul fascist care devenise semnul distinctiv al păpuşii a început în curând să fie copiat în Franţa de fotbaliştii care fuseseră să-i vadă reprezentaţiile în Marsilia şi în Cheshire, de fotbalişti cărora li se părea şic să-i copieze pe francezi, deşi Gratan Howsome, cel mai recent invitat al lui D’Anton, era singurul profesionist care executase salutul şi pe teren.

– E finul unui prieten foarte apropiat de-al meu, care nu se mai află printre noi, a explicat D’Anton când Plurabelle s-a arătat surprinsă de afecţiunea care părea să existe între cei doi bărbaţi.

Şi ea avea o slăbiciune pentru tatuaje şi piercinguri şi îi plăceau bărbaţii care se învârteau în jurul tău ca un câine şi apăreau cu altă freză de fiecare dată când îi vedeai, dar nu şi-ar fi imaginat că toate astea l-ar fi putut interesa pe D’Anton. Se părea însă că simpatia dintre ei, precum şi ceva mai puternic de-atât, erau de durată.

– E complicat, i-a spus D’Anton, aşa cum sunt de multe ori explicaţiile unor sentimente adânci, dar aparent distonante. Am moştenit o obligaţie pe care aş merge până-ntr-acolo încât s-o numesc sacră de la un prieten care, la rândul său, a moştenit-o de la un prieten de-al lui. Bietul Gratan e un soi de minge de fotbal în toate astea, dar n-aş vrea să crezi că fac glume proaste. E practic un orfan, chiar dacă nu-i spunem astfel. Într-un fel, eu îl supraveghez şi îl protejez.

– Mi se pare că veghează asupra lui mai mulţi oameni decât asupra majorităţii orfanilor, a spus Plurabelle cu o iritare care a surprins-o.

Să fi fost oare geloasă pe Gratan pentru că se bucura de o protecţie despre care ajunsese să creadă că i se cuvine doar ei?

– Atunci nu m-am exprimat foarte clar. Mama lui l-a părăsit. Tatăl l-a maltratat. Un unchi l-a violat. Dacă n-ar fi fost intervenţia lui Federico şi apoi a lui Slavco, cine ştie ce s-ar fi ales de el. Eu trebuie să continui de unde s-au oprit ei.

– Vorbeşti de parcă ar fi o corvoadă.

– Nici pe departe. Îmi asum de bunăvoie obligaţia pe care-am moştenit-o. Ce rost avem pe lume dacă nu să răspundem chemărilor celor ce-au nevoie de noi? Mai ales dacă prin asta putem continua să preţuim în continuare amintirea prietenilor ce-au fost luaţi de lângă noi. Chiar dacă uneori oamenii îl percep ca pe o brută, eu văd în Gratan ceva din blândeţea celor ce-au avut grijă de el. Are, de fapt, o vulnerabilitate fizică rară pentru un fotbalist. Şi un caracter foarte plăcut, în ciuda reputaţiei sale de afemeiat.

– Şi reputaţia de nazist?

D’Anton a râs şi a dat din cap.

– Ah, asta e ceva recent, a zis el. De când a venit aici, de fapt, şi l-a cunoscut pe Mehdi Mehdi. Are un braţ spasmodic, atâta tot. Îl admir foarte mult.

Gratan însuşi susţinea că salutul era o neînţelegere. Având în vedere că alţi jucători (nu dăm nume) îl făceau pe ascuns, pretinzând că se scarpină la ureche sau tachinându-şi adversarii punându-le coarne, trebuia, după părerea lui, să fie adus pe tapet. Nu era rasist în general – primise vreodată vreun cartonaş pentru hărţuirea unui jucător de culoare sau asiatic? – şi putea dovedi categoric că nu era antisemit. Menţionaţi o singură ocazie în care a căpătat cartonaş pentru că faultase un jucător evreu. Şi cel puţin una dintre soţiile lui, nu ştia aşa, pe moment, care, fusese un pic evreică.

– Are o slăbiciune pentru evreice, i-a spus D’Anton lui Plurabelle. I se par senzuale. Nu te poţi pune cu gustul omului.

– Şi are vreuna în acest moment?

D’Anton s-a gândit.

– Din câte ştiu eu, nu.

– Atunci trebuie să încercăm să-i găsim una. Le datorăm asta prietenilor tăi.

La ceva timp de la instalarea lui D’Anton, vreun an şi jumătate, să zicem, Plurabelle s-a îndrăgostit. Nu de D’Anton şi categoric nu de Gratan sau de ventrilocul algerian urmărit de poliţie sau de păpuşa lui, ci de un individ pe care l-a văzut prima dată, cu picioarele înainte chiar, sub şasiul Volkswagenului ei broască. Porsche-le Carrera avusese nevoie de revizie, dar mecanicul care fusese trimis (căci service-ul venea la ea, nu trebuia să meargă ea la service) a hotărât că preferă să se vâre un pic sub broască, o maşină rar văzută în Triunghiul de Aur, în timp ce de Porsche Carrera era plin.

Când a fost informată de către majordom că domnul în cauză, care într-adevăr nu i se păruse că arată a mecanic, nici nu s-a uitat la Porsche, ci s-a dus direct la Volkswagen, Plurabelle a început să chicotească realizând ce noroc dăduse peste ea. Îl găsise, îl găsise în cele din urmă pe bărbatul care nu se lăsa amăgit de podoabe. Dacă se dovedea a fi măcar oarecum chipeş când îl va scoate de sub cea mai ieftină dintre maşinile ei, avea să i se dăruiască pe loc. Nu conta că locul era o alee cu pietriş.

A fugit înăuntru să se demachieze. Peste un sfert de oră s-a întors pe aleea cu pietriş îmbrăcată în cele mai vechi haine pe care le avea.

– Ieşi să te văd, a strigat ea, bătând din palme.

O femeie obişnuită să fie ascultată. Dar care îşi dorea, de asemenea, pe cineva de care să asculte.

Iar când a ieşit, centimetru cu centimetru, mânjit de ulei şi cam jenat să fie văzut în cămaşă, şi nu în salopetă – Plurabelle a observat că nici măcar nu-şi suflecase mânecile – a oferit una dintre cele mai minunate privelişti de bărbăţie inocentă care au desfătat vreodată ochii unei fecioare…

Unui cinic i-ar fi venit probabil în minte cuvântul oportunist în loc de inocent. Un bărbat care vrea să câştige inima unei moştenitoare despre care se ştia că e sătulă de linguşeli din partea unor indivizi pasionaţi de făţărnicie – un astfel de bărbat, deci, dacă are creier în cap, evident că va alege s-o încânte preferând ce e banal în loc de ce e strident. Cretinii aceia care se împiedicau la primul obstacol, orbiţi de poleială, meritau să li se facă vânt. Oare în ce îşi imaginau că ar putea consta testul tăriei lor de caracter dacă nu trebuiau decât să trăncănească previzibil despre zorzoane? Şi dacă era genul de femeie care să fie cucerită de astfel de banalităţi, de ce nu fusese cucerită de o sută de ori deja?

Un raţionament de acest gen i-ar fi scutit pe mulţi pretendenţi de cheltuieli şi dureri de cap.

Împotriva acuzaţiei de oportunism trebuie invocat faptul interesant că această moştenitoare nu era acasă când domnul s-a strecurat sub Volkswagenul ei, nu era acasă şi nici n-ar fi trebuit să revină în curând, ceea ce ne facem să ne întrebăm de unde ştia el că-l va găsi acolo sau avea cumva de gând să nu se mişte până la întoarcerea ei? Un calcul, sau o lipsă de calcul – pot avea acelaşi efect – care, chiar dacă nu-l absolvea de acuzaţia de şiretenie, sugera măcar seriozitate. Deci, oricum ar fi stat lucrurile, avea calităţi care să-l recomande lui Plurabelle.

Faptul că prietenul lui, D’Anton (dragul, dragul lui prieten D’Anton), a fost cel care i-a dat pontul – două ponturi, ca să fim exacţi – 1) că inima lui Plurabelle nu era cucerită şi 2) ce metode trebuiau folosite pentru a o cuceri – nu i-a făcut nici un deserviciu când a fost descoperit, căci a fi un drag, drag prieten de-al lui D’Anton era o confirmare a caracterului său. Deşi, când a aflat tot ce era de aflat, Plurabelle a înţeles mai bine de ce era D’Anton atât de trist. Căci odată ce-l vedea, cine ar fi putut să nu se îndrăgostească de Barnaby?

Sau Barney, cum i-a spus ea în sufletul ei imediat, şi mai apoi de faţă cu toată lumea, mai puţin servitorii.

Dacă ar fi fost mai sigură de convenţiile idealului pastoral conform căruia trebuia să trăiască, s-ar fi gândit să-i cuprindă atât pe D’Anton, cât şi pe Barney la pieptul ei şi să vadă ce iese. În Triunghiul de Aur nu era ceva ieşit din comun să te culci cu doi sau mai mulţi bărbaţi, şi nu o dată se culcase chiar ea cu două femei în perioada de după prima dezamăgire provocată de celălalt sex. Dar cu toate că nu se temea că D’Anton, care n-avea un Volkswagen-broască sub care se putea meşteri, i-l va fura pe Barney, se temea de ce-ar putea spune acesta despre asemenea nonconformism din partea ei. Dacă nu idealiza bogăţia sau nu vedea puritate în aur, asta nu însemna că nu o idealiza şi nu vedea puritate în ea.

La fel şi D’Anton, chiar dacă dintr-o altă perspectivă.

Într-o seară, la un restaurant local, i-a întrebat pe cei doi bărbaţi cum s-au cunoscut. Au dat răspunsuri contradictorii. Barney a zis că nu-şi aminteşte. D’Anton a zis că n-ar putea uita vreodată. Se cunoscuseră, a povestit D’Anton, lângă un proţap unde se frigea un porc la un târg agricol din Alsager. D’Anton nu era amator de porc, dar venise cu un suflător de sticlă japonez, a cărui mâncare preferată se întâmpla să fie porcul. Era al treilea eveniment festiv din Cheshire la care îl dusese pe Takumo şi la fiecare dintre ele oaspetele lui se dusese aţă spre proţap. Barnaby părea doar să se plimbe lejer, nici curios, nici indiferent, nici flămând, nici sătul. Ziua era caldă, el era trândav, iar agricultura o avea în sânge. Purta un costum de culoarea ovăzului, larg ca un sac de paie, iar părul îi era de culoarea şi consistenţa paielor pe care D’Anton şi le imagina căzând din el. Lumina cernută de nori răspândea o strălucire de vară târzie pe chipul lui Barnaby, făcându-l să semene cu păstorul simbriaş din tabloul cu acelaşi nume de William Holman Hunt. Ştia pictura, s-a grăbit Plurabelle să spună, era expusă la Galeria de Artă din Manchester. A stat de multe ori în faţa ei admirând-o îndelung şi imaginându-şi că ea e păstoriţa. Intervenţia ei a părut să-l deranjeze pe D’Anton, poate din cauză că în scena lui nu exista nici o păstoriţă, s-a gândit Plurabelle.

Barney a râs cu un râs de cioban.

– Nu ţin minte vreun astfel de târg şi n-am avut niciodată un astfel de costum, a zis el.

– Pe dedesubt purtai o cămaşă de in de culoarea untului, a continuat D’Anton. Îi lipsea un nasture.

– Nici aşa ceva n-am avut vreodată.

– Şi aveai în mână o pălărie de paie.

– Nu eu, dom’le.

– Atunci versiunea ta care e? l-a întrebat Plurabelle, aţâţată de menţionarea nasturelui lipsă.

Barney a dat din cap.

– Pur şi simplu D’Anton a fost întotdeauna prin preajmă, a zis el. Este ca şi când m-ai întreba când am văzut cerul pentru prima dată.

Expresia de pe chipul lui D’Anton i-a amintit lui Plurabelle de alt tablou al lui William Holman Hunt: Lumina lumii. Isus cu luna în spate ca un nimb, bătând la o uşă nesperând însă ca aceasta să se deschidă, cu buzele ţuguiate iritat aproape şi cu privirea în pământ, un bărbat singur, căinându-se – „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi lua cina cu el şi el cu Mine.“(Apocalipsa 3: 20.) – neavând nici o îndoială că nu-i va răspunde nimeni.

Lui D’Anton pare să-i placă treaba asta cu respingerea, s-a gândit Plurabelle. Oare speră că Barney nu-i va da ce-şi doreşte?

Sau ea e cea care speră că Barney nu-i va da lui D’Anton ce-şi doreşte?