Volumul Muşcătura fluturelui japonez al lui Cornelius Drăgan (cu o prefaţă de Ioan Holban) a luat naştere în urma participării la Concursul Naţional Porni Luceafărul..., din iunie 2016. Deşi este o carte de debut, e lipsită de naivitatea şi spontaneitatea (ori chiar superficialitatea, uneori) specifice debutanţilor (poate şi vârsta autorului – 33 de ani – a făcut posibil acest fapt), fiind bine gândită (cu fine apropieri spre obsesia ordinii) şi echilibrat structurată.

Construcţia sa aminteşte de Aripile Orbitorului ale lui Cărtărescu, doar că poetul vasluian le înlocuieşte cu dualitatea interior-exterior: I. Acustic (peretele interior), II. Acustic (peretele exterior), III. Muşcătura fluturelui japonez (substituit Corpului cărtărescian) şi IV. Dual (dezvoltat în mod prea explicit pe dihotomia fiinţei umane). Pentru că-şi doreşte un volum clar, curat, lipsit de incertitudini ori mistere, Cornelius Drăgan inserează la începutul fiecărei părţi câte un motto care se vrea a fi o introducere în temă, o explicaţie a ceea ce vrea să transmită, pentru a fi sigur că cititorul pricepe cum stă treaba cu poezia sa. Volumul beneficiază de un preambul ce defineşte într-o manieră naiv-sentimentală structura emoţională estivală a lui Drăgan: „vara asta/ port tricou negru/ pe el voi scrie/ Cornelius/ e/ sensibil/ şi moare/ dacă nu e/ iubit”.

Fluturele are, în acest volum, valenţe apăsătoare, poate chiar dramatice, având un zbor greoi, întorcându-şi (din când în când) privirea în urmă pentru a primi confirmarea necesară, redându-se, astfel, alternanţa trecut-prezent: „nu mai sunt copil/ nu-mi pasă de dragostea/ pe care n-o am/ am prins-o în fluturi singuratici/ coroniţe amărui am făcut/ din cicoare”. Biografismul poemelor este evident, dar este bine dozat, sondajele interioare nu sunt expuse în versuri; acestea din urmă redau doar ceea ce provoacă ele în exterior, în comportamentul fiinţei umane. Este bine delimitată – deşi mai apar imagini care au tendinţa de a le suprapune – imaginea copilului (al cărui univers este dominat de imaginea părinţilor, în special a tatălui) de cea a iniţiatului care devine, la rândul său, părinte: „l-am făcut pe tata laş/ că nu şi-a văzut nepotul crescând/ că nu l-a hrănit cu ochiul/ lui verde/ de crocodil egiptean/ îngheţam când îl vedeam/ avea ceva mistic/ ceva dens/ copil fiind îmi era frică”. Firul roşu al volumului urmăreşte, aşadar, transformarea copilului (cu o mamă iubitoare şi un tată impunător), într-un tânăr afectuos, dar lucid, într-un adult pregătit să preia destinul patern.

Majoritatea poemelor au o textură pasiv-meditativă, acceptând bunele şi relele fără a li se opune. Nu este vorba, aici, de detaşare sau indiferenţă, ci de un ritual al parcurgerii fiecărei etape a vieţii cu seninătate. Chiar şi puţinele momente de discretă revoltă sunt imediat completate de autoculpabilizare şi de un ton împăciuitor. Poezia lui Cornelius Drăgan este una aşezată, domoală, lină precum un lac de o adâncime serioasă. Fondul vital al versurilor scoate în evidenţă o personalitate echilibrată, în căutarea tandreţei. Senzaţia de solitudine transpare în unele imagini, provocând nu suferinţă, ci amărăciune: „eu cred că plec aşa/ singur, stingher/ zilele în care ieri eram/ zile pline/ ce a fost/ ce va mai fi/ azi pianul sună gol”. Poemele din Muşcătura fluturelui japonez oglindesc imaginea unui bărbat binecrescut, un fel de lord al cuvintelor şi reacţiilor. Chiar dacă vrea să pară pe alocuri „bad boy”, Cornelius Drăgan nu e convingător, această mască fiind neverosimilă, iar versurile ce se încăpăţânează să ne convingă de prezenţa părţii întunecate sunt, de fapt, doar artificiale şi stângace: „chiştoc după chiştoc/ şefu’ nu-i oleeee!/ ard tot ce prind şi prind/ posturi străine – belive me/ în acelaşi tip de dimineaţă/ m-am însurat cu ea,/ direcţia, nu 5 ci locu’/ unde muncesc io’”.

Cele două poeme ale ultimei părţi, IV. Dual, sunt mai curajoase decât majoritatea celor parcurse până aici, cuvintele devin mai percutante, rupând barierele bunului-simţ exacerbat. Acestea dezvoltă zborul descendent, decăderea omului, transformarea fiinţei umane în obiect sexual menit să (auto)satisfacă şi să iubească fără iubire, dar şi dualitatea sa. Imaginarul poetic este sumbru şi decadent, vocea lirică devine mai pregnantă şi vindicativă, alternând căderea cu ridicarea: „tu eşti o târfă notabilă/ dorită de toţi bărbaţii notabili/ de la mâna ta albă până la bolta/ divină/ nu mai e decât un strop/ toţi bărbaţii vin cu funii/ să arunce laţul spre Cer/ să se prindă să se desprindă/ de pământ/ dar nu fac decât să te lege mai tare”.

Prelucrate şi ţinute în frâu, cu o tensiune poetică bine calculată, poemele din Muşcătura fluturelui japonez alcătuiesc un volum de debut cu care poţi defila mândru în literatura română, fapt confirmat de Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, primit în iunie 2017 la Botoşani.