Clădirea veche în care existase mulţi ani magazinul de biciclete „Brabeta” începuse să-şi piardă farmecul odată cu moartea proprietarului şi cu apariţia oraşului nou, pe colina cea mai înaltă. Cât timp existaseră doar şaretele, trăsurile şi bicicletele, nimeni nu îndrăznise să ridice vreo construcţie în câmpul plin de bălării şi boji în care nu mişcau nici păsări, nici animale sălbatice, pentru că pădurea se afla pe colina apropiată. Lumea a trebuit să aştepte să treacă mai multe luni pentru a se obişnui cu lacătul pe uşa magazinului, de unde cumpăraseră, ani la rând, biciclete şi trotinete de toate tipurile aduse cu vapoarele din Italia, Germania, Franţa, astfel că, în acele vremuri, erau parizieni care nici măcar nu văzuseră tipurile noi de biciclete pe care ei le cumpăraseră deja.

Dorel Chiva învăţase mecanica în timpul războiului şi, de atunci, nu făcea altceva decât să schimbe, la câţiva ani, şi uneori, la câteva luni, gusturile clienţilor pentru ceea ce reprezenta noul. Avea ceva înnăscut în el pentru ceea ce însemnau noutăţile în mecanică încât încercase multe afaceri, rămânând uneori doar cu parfumul încercărilor, cu gândul ca visul de a nu sta pe loc să supravieţuiască.

Dar în această după-amiază, câinele său lătră duşmănos şi nu se opri până când Dorel Chiva nu coborî scările de metal care uneau parterul cu etajul din lemn, grilajul cu ferestre înguste împiedicând să intre prea mult lumina soarelui. Traversă cei câţiva paşi pe sub pasajul arcuit şi pe vizorul porţii uriaşe, din lemn de stejar, văzu trupul micuţ, al unei femei, a cărei frunte era acoperită de un batic verzui care lăsa liberă privirea întrebătoare a ochilor albaştri, pătrunzători.

– În sfârşit, v-am căutat atâţia ani, zise femeia cu o voce tremurândă. Am venit în ţară de ceva vreme şi v-am căutat prin ambasada noastră.

Fără să înţeleagă despre ce era vorba, bărbatul trase cu forţă de drugul de fier, îl împinse până la capăt şi deschise poarta mică.

Femeia se trezi într-o curte uriaşă, străjuită de construcţiile înalte, în mijlocul căreia se afla un nuc uriaş ale cărui crengi fără frunze se mişcau uşor. Dincolo de coroana nucului, de o parte şi de alta, se aflau două grădini pregătite să primească răsadul florilor de primăvară, câţiva boscheţi de arbori pitici, tăiaţi sub formă de cupolă şi mai multe muşuroaie de pământ sub care se ghiceau, ascunse de frigul iernii, cuiburile de trandafiri.

Câteva canapele, şezlonguri, scaune şi mese din răchită, vopsite în cafeniu, împânzeau răzleţite curtea. „Lipsa unui bărbat tânăr”, gândi femeia. Pereţii clădirilor lipite cu afişe vechi, pe toate laturile curţii, păreau văruiţi de curând, căci albul lor contrasta cu maroniul dealului care pornea parcă de la buza zidurilor. Părul lung al femeii, pieptănat cu grijă, se înfoie de câteva ori şi ea îl aşeză, de fiecare dată cu un gest reflex, peste umeri.

Bărbatul îi făcu semn să-l însoţească şi fără să o întrebe ceva sau să arate că o recunoscuse sau nu, urcară încet scara metalică şi pătrunseră într-o cameră largă, ale cărei ferestre dădeau atât spre stradă, cât şi spre curte. Ea nu-şi putu stăpâni mirarea când pe sofaua din lemn de trandafir, cu modele de flori încrustate pe margini şi pe suporţi, se afla o fotografie veche care îi înfăţişa ţinându-se de mâinile drepte ca într-un lanţ, iar mâna lui stângă îi prinsese mijlocul. Fără să zâmbească, păreau încordaţi, iar uniforma lui era încreţită neglijent, pe trupul sfrijit care nu arăta altceva decât o mare descurajare.

O măsuţă mică, rotundă, despărţea două fotolii cu braţele din lemn de trandafir sculptat şi piele de Cordoba, iar el îi făcu semn să se aşeze.

Căută cu mâinile tremurânde două pahare de cristal, în dulapul sculptat cu aceleaşi modele, clinchetul făcut de ciocnirea lor trădând neliniştea care-l stăpânea. Turnă o băutură cafenie în pahare şi se aşeză. Gustă puţin şi o îndemnă din priviri să încerce şi ea.

– Viaţa nu ne iartă, zise el zâmbind. Am crezut că mă înşel, dar ochii sunt aceiaşi.

Ea chicoti, ca pe vremuri, părea degajată şi atrasă mai mult de interiorul încăperii, înalt, îngrijit, cu tablouri aranjate cu gust şi mobilă selectă.

– Am avut un jurământ, zise femeia.

El înclină capul a încuviinţare. „Viaţa nu te lasă prea mult să visezi” – gândi el, privind cu interes chipul acesteia. Din locul în care se afla observă, peste strada îngustă, platanul uriaş, care părea un trup fără braţe.

Guguştiucii îşi începuseră cântările preţioase, urmărindu-se cu sărituri violente de pe o creangă pe alta. În spate, albul florilor de cireşi şi corcoduşi atrăgeau privirile. Din nou privirea lui fu atrasă de tânăra aşezată pe banca din stradă, purtând ochelari, cu părul scurt, de culoare castanie care fuma, în timp ce piciorul drept atingea discret piciorul unui tânăr cu barbă, pe care-l săruta într-un mod violent.

Doi guguştiuci coborâră şi se apropiară de bancă, ciugulindu-se şi sărutându-se, fără teamă, spre amuzamentul tinerilor.

Trei fete îmbrăcate în pantaloni, purtând geci de culoare închisă, priviră discret spre cei doi şi îşi făcură semne.

Un tânăr cu părul negru tuns, astfel încât îi acoperea jumătate din faţă şi ochiul drept, se uită provocator spre tinerele care treceau.

Apoi un băiat cu o căciuliţă din lână se aşeză pe bordura din faţa băncii, le spune ceva şi tânărul râde zgomotos, în timp ce ea preferă să-l sărute pe ureche. Într-un moment de independenţă totală, fata desfăcu salopeta şi îi arătă sânii noului venit. Toţi râd. O fetiţă îmbrăcată în negru trecu ţinând de cordonul din aţă colorată, împletită, un căţel alb, care intenţionă să urineze pe stâlpul băncii, dar tânărul mai înalt îl lovi cu piciorul.

Dorel Chiva se ridică interesat de ceea ce se întâmpla afară şi văzu când un bătrân, purtând o bască neagră şi o jachetă din material de pelerină trecu, purtând mâinile la spate, prin spatele băncii.

– Colonelul, zise el, nu mă scapă nici acum din ochi, deşi a trecut o vecie.

Femeia îl privi nedumerită. După felul cum o primise avea impresia că lui nu-i păsa de nimic. Ar fi putut să fie în locul ei oricine. Mai degrabă era implicat în observarea drăgălăşeniei sau a urii celor din stradă. Ea se amuză pentru lipsa lui de reticenţă faţă de oamenii de afară. „Ar fi putut să-şi controleze gesturile acestea, dar probabil că aşa se obişnuise”, gândi.

– Aşadar, cine este vinovatul? întrebă el, punându-şi mâinile una peste alta, ca semn că era dispus să asculte orice.

– Spune-mi dacă îţi aminteşti zilele acelea?

– Ah, plăcerea, oftă el. Cât de puţin mai contează la o anumită vârstă. În ce mă priveşte cuvântul acesta nu-l mai negociem. „Şi totuşi, gândi ea, am făcut atâta drum. Trebuie să reluăm ceva din vremurile trecute”.

Apoi, îl privi şi strigă pe un ton de suferinţă în faţa indiferenţei care părea să-l stăpânească:

– Convingerile mele nu s-au schimbat, deşi a trecut atâta timp. Ele au format jurământul meu... A fost ca un fel de amânare a vieţii pe care urma să o trăiesc...

– Nu a fost vorba de nicio constrângere.

Dorel Chiva continuă să privească pe fereastră apoi ieşi în balconul îngust şi ţipă spre cei din stradă. Joaca tinerilor degenerase într-un duel, iar fata care încercase să-i despartă nu le mai putea face faţă. Cel care însoţea fata era lovit în braţul în care ţinuse sabia şi îi curgea sângele fără încetare. Celălat se opri pentru o clipă şi, mai înainte de a lovi din nou, fixă lama în dreptul inimii. Scânteia lamei se pierdu în trupul neajutorat. Dorel Chiva se simţi scârbit şi înspăimântat. Câţiva bărbaţi, care se apropiaseră în fugă, încercară să oprească sângele şi luară victima pe braţe fugind undeva spre dreapta. La rândul său, ucigaşul urcase sabia şi aşezat pe bancă, cu ghenunchii strânşi, urla disperat şi lovea cu palmele spătarul de lemn al băncii.

Dorel Chiva nu mai contenea să murmure, îndreptându-se instinctiv, când spre balcon, când spre femeia din cameră:

– Aşa, fără niciun motiv! Aşa, să ucizi din senin!

Pe pardoseala din scândură vopsită în culoarea roşu-închis, câţiva bondari alergau de la un capăt la altul al covorului, ţesut în modele ţărăneşti, în care predominau florile de câmp de un galben dominator. „ Este culoarea care trebuie ocrotită”. Dorel Chiva nu părea lipsit de puteri, dimpotrivă, în aceste clipe, îşi redobândise căutătura aprigă a ochilor, o demnitate stabilă, care impunea ideea că unele lucruri se pot schimba, dacă sunt făcute de alţi oameni sau dacă ar fi existat alţii de faţă. Asta în mod cert. Totul ar fi ca şi când te-ai întoarce din drum. Şi probabil că alţii ar fi trebuit să stea pe locurile acelea.

Dorel Chiva îşi făcea sânge rău, pentru că devenise parte la o crimă, din pricina comodităţii de a fi alergat să oprească „lucrarea timpului”. Oare nu-şi dăduse seama, de la primele gesturi ale tinerilor, că se va ajunge aici? „O bănuială absurdă”, gândise iniţial.

– S-ar putea să nu se ajungă la crimă, interveni şi femeia pe un ton de compasiune şi înţelegere. Sunt lucruri despre care, atunci când le văd sau despre care aud vorbindu-se, mă întristez.

Bărbatul începuse să-şi piardă cumpătul, bâiguind întruna că „nu trebuie să se ucidă oameni pentru un cuvânt”, deveni incoerent, fiind stăpânit de gândul că femeia aceasta îl împiedicase să fie mai hotărât în clipele acelea, cât şi pentru că nu-şi dăduse osteneala să-şi elimine nedumeririle.

– Aşa mi s-a întâmplat şi atunci când te-am aşteptat, zise el. Stăteam departe când un tânăr şi-a ucis iubita folosind o sabie uriaşă. A învârtit-o deasupra capului ca şi când ar fi aşteptat alţii la rând.

Şi el, şi ea, îşi atinseră părul instinctiv, în felul acesta dobândind puteri noi pentru a se înfrunta şi a nu se lăsa înfrânţi în aceste momente.

Femeia recurse la un vicleşug şi îşi trase agrafele care îi ţinuseră părul într-un coc şi, dintr-odată, tot părul, ca un pâlc de arbuşti maronii, i se aşeză pe piept.

– Elisabeth, eşti împărăteasă! Tresări el şi căzu în genunchi, ţinându-şi privirea în jos.

Avea credinţa că nu mai putea face nimic. Destinul se împlinise oricum.