Univers inflaţionar, alcătuit din încru-cişările şi volutele nenumăratelor poveşti de dragoste (după modelul narativ al Şeherezadei), romanul lui Ion Munteanu, O mie şi una de femei. Amintirile unui hedonist, este o amplă proiecţie în jurul miezului negru, de melancolie, al erotismului sau al existenţei umane erotizate, căci, pe măsură ce se dilată, hăţişul acestor poveşti revelează secretul mereu amânat: tristeţea, dezintegrarea, extincţia (de fapt, însuşi nucleul thanatic). Faţă şi revers al medaliei (al trofeului amoros), vraja erotismului se face şi, simultan, se desface într-un galop, într-o foame de nepotolit, autogenerându-se prin arderi intense şi erodându-se totodată, inducând o narcoză continuă, dar în acelaşi timp devastând, consumând sufletul iubitorului; o consumpţie amoroasă de tip fantasmatic (precum aceea a sindromului amor hereos, descris de Culianu în cunoscuta lucrare dedicată erosului şi magiei renascentiste), entuziasmul erotic şi epuizarea sa melancolică (melancholia nigra) semnalând chiar ambivalenţa structurală a erotismului.

Prin intermediul unui scenariu triumfalist (protagonistul, marele muzician căruia muzica îi aduce, odată cu trofeele profesionale, nenumărate trofee erotice, este predestinat succesului, triumfului erotic de fapt, tradus în termenii unui joc muzical de efecte), autorul realizează o radiografie filigranată a erotismului cu dubla sa faţă, de vacuitate şi de exces. Predispus organic la o logică a trofeului („avusese întotdeauna instincte de vânător, resimţind o nevoie aproape violentă de a câştiga trofee...”), maestrul muzician cumulează succes profesional după succes şi triumf amoros după triumf, dar, în pofida acestor triumfuri, erupe, pe fondul unei inexplicabile „distrugeri” interioare, fantasma femeii în rochie mov ca întruchipare a animei. Răspunsul unui personaj la întrebările medicului psihiatru curant – „Ce vă supără acum? De ce sunteţi trist?” – ar putea fi, printr-o deplasare proiectivă, chiar autodiagnoza protagonistului, întrucât toate celebrităţile masculine, pacienţi ai aceluiaşi azil, sunt proiecţii ale acestuia: „La Pension nu mă supără nimic. Sunt trist doar pentru că Dumnezeu mă distruge pe interior...”. Este fantasma tinerei sale iubite moarte în urma autoprovocării unui avort, ca semn al respingerii iubirii totale (semn, aşadar, al unui erotism autoeviscerat, autocastrat, care i se refuză până la capăt oferindu-i, în schimb, reversul thanatic, de melancolie şi de neant); relaţia cvasi-incestuoasă cu această adolescentă (apropiată de vârsta propriei fiice) face din întregul joc amoros un joc psihic abisal cu feţele erosului (faţa sa explozivă, narcotică şi cealaltă faţă întunecată, implozivă, înrădăcinată în moarte).

Principiu narativ al romanului, amânarea conduce cititorul (ţinându-i nervii bine întinşi peste mai multe sute de pagini...) dinspre suprafaţa efervescentă a voluptăţilor erotice către abisul destrămării şi morţii (marea, definitiva voluptate a juisanţei ca inconştient al dorinţei adâncit în registrul thanatos-ului), amânare care funcţionează în sens invers aceleia a Şeherezadei (dinspre iminenţa morţii spre viaţă). Însărcinat cu scrierea unei cărţi despre renumitul muzician care a părăsit România comunistă (fugind peste hotare şi rătăcind muzical şi erotic prin Europa), naratorul-biograf ajunge într-un azil de bătrâni din nordul Franţei, eufemistic numit Pension, unde se retrăsese maestrul; univers carceral de catifea, îmblânzit, acesta este spaţiul din care se lansează una după alta poveştile amoroase intersectându-se într-o mare nebuloasă erotică; este un centru al morţii, de fapt, dinspre care se propulsează suprafaţa explozivă a erotismului şi în care maestrul îşi va găsi, în cele din urmă, sfârşitul printr-o scufundare orgasmică în moarte (în timpul unei petreceri ilicite cu „fetiţe”). Două enigmatice apariţii provoacă derularea poveştilor ca un fir traversând labirintul, şi anume apariţia nocturnă a misterioasei femei în mov care îl vlăguieşte într-un fel de vampirism erotic (întoarcere a refulatului thanatic al erotismului), respectiv chemarea la poartă de către o necunoscută la care ajunge mereu cu întârziere şi pe care nu reuşeşte s-o întrezărească decât de la spate (femeia nocturnă şi femeia diurnă, această dublă fantasmă). Elucidarea va surveni, în final, odată cu revelaţia morţii ca un centru juisant al erotismului, femeia în mov nefiind, aşadar, alta decât prea tânăra lui iubită (minoră), Irene, moartă din cauza autoprovocării avortului (gest simbolic al dinamitării dinlăuntru a erotismului cu marea iluzie a împlinirii totale, cu embrionul său imaginar iluzoriu), în timp ce femeia care îl tot cheamă la poartă, dar care refuză să îi vorbească întorcându-i spatele, este chiar propria fiică, apropiată prin vârstă şi asemănare Irenei, replici, în fond, ale propriei anima. Moartea orgasmică a maestrului în timpul acuplării orgiastice cu „fetiţele” furişate la Pension este o scufundare în inconştientul dorinţei, în subterana sa juisantă. În jurul acestor două misterioase femei se desfăşoară adevărata anchetă a erotismului, plină de întreruperi şi de suspans, maestrul fiind interogat sistematic de către biograful susţinut de medicul psihiatru cu privire la aceste surse ale imaginarului erotic (cine este femeia pe care se spune că ar fi ucis-o?, cine să fie femeia care îl cheamă la poartă şi pleacă înainte să o zărească?), astfel încât ancheta biografică şi anamneza psihiatrică se întâlnesc în dubla imagine a feminităţii ca într-un dublu blocaj: pe de o parte, străfundul nocturn, orgasmic al erotismului, inconştienţa thanatică, pe de altă parte, refuzul diurn, ceva care, sub forma fiicei castratoare, supărate, împiedică în mod fatal erotismul; sunt cele două dimensiuni ale feminităţii ca anima, cea erotică, ex-fundată în noaptea inconştientă, orgasmică, cea interdictivă (fiică, mamă, soră etc.) care deviază erotismul în forme îmblânzite familial, îl castrează.

Aparent text hedonist, „de plăcere” (cu o formulă barthesiană), fabulosul roman erotic care roteşte în vertij, prin sistematice erupţii, incandescente poveşti de dragoste, este, totodată, textul juisanţei, al scufundării orgasmice în inconştient, către centrul thanatic al erosului. Antrenat de firul epic al anchetării biografice şi al examinării psihiatrice deopotrivă (român de origine, psihiatrul îi cere biografului ajutorul în elucidarea acestui caz), romanul lasă în urmă, exfoliind anatomia erotismului ca şi cum ar destructura o cometă, pulberea astrală a nomadismului amoros (focul epidermic de artificii al plăcerilor) împrăştiată la suprafaţă, pentru a te atrage într-un negru vârtej, acela al inconştientului morţii ca ultimă dimensiune în care erotismul îşi săvârşeşte lucrarea orgasmic.