Spaţiu poetic matriceal, volumul Ancăi Şerban, Luna cu un ochi deschis, expune o imagine embrionară a felului în care poeta şi poezia se află într-o reciprocă gestaţie, căutându-se şi coagulându-se treptat din substanţa placentară a luminii şi somnului, la marginea copilăriei (mereu evocate tocmai pentru proiecţia sa uterină) şi a memoriei cu ambivalenţa întemeierii şi destrămării. Prin „ochiul deschis” al lunii se adună energia creatoare in statu nascendi, pe care formula tripartită propusă încearcă să o structureze recurgând la funcţia ordonatoare a ritualicului, căci volumul acesta este un firav ritual al naşterii de sine poetice. „Adevărul ieşit prin piele”, cea dintâi secţiune, este locul întâlnirii cu eul poetic în creuzetul inimii („poemul în locul inimii”), anunţând o poezie al cărei adevăr este sensibilitatea, candoarea, fragilitatea, dar şi emoţia „ieşită prin piele”, care promite fertilizări. De la adevărul emoţional revelat ca „inimă” poematică la „Tăcerea ca o formă de relief” (cea de-a doua secţiune) se produce o interiorizare în registrul gândirii tăcute în jurul autoreflexivităţii poetice (este relieful mental al căutătoarei de sine prin poezie şi de poezie prin sine); ca şi cum, în sfârşit, s-ar întrezări şi s-ar defini sensul poeticului pe firul căutărilor în câmpul emoţiei, apoi al tăcerii. Cea de-a treia secţiune, Poemele din oglinzi, aduce înţelegerea poeticităţii ca fenomen al reflexiei în „oglinzile” sparte ale cuvintelor (de altfel, abia acum îndrăzneşte poeta să îşi numească textele „poeme”, cu implicitul lor reflexiv şi autoreflexiv).

Centru emoţional şi poetic, „inima” ca „adevăr” descoperit încă de la bun început pulsează în arterele poeziei aliată cu „somnul” şi cu „lumina” într-o constelaţie genezică plină de frumuseţe şi puritate, semnalând, înainte de toate, autenticitatea situării existenţiale şi anatomice în demersul iniţiat: „vino somnule pâlnie/ mi-am repetat de câteva ori în gând/ acoperindu-mi ochii cu mâinile/ asta-i cheia/ [...] mă trezesc din somnul altcuiva/ cu lumină-n mâini şi umerii lipiţi/ într-o aşteptare inversă” (poemul în locul inimii); iar, dacă în locul anatomic şi ontic al „inimii” este implantat „poemul”, acesta este un obiect transparent precum „sticla” („în locul inimii îi puseseră/ o sticlă”) de la care se aşteaptă luminări lăuntrice şi iluminări, o renaştere prin reflexivitatea poeticului („mama îmi croşetează un pulover solar/ [...] şi mă priveşte prin geam/ de parcă ar vrea să vadă/ dacă înfloresc pe dinăuntru”). Învelirea luminii într-o coală de hârtie este un gest cu inflexiuni metapoetice relevant pentru sursele şi resursele creatoare ale poetei care îşi descoperă cosmosul său interior, „globul” luminiscent, prin ritualul scufundării în somn, asistate matern sau încorporate regresiei copilăriei („învelisem lumina într-o coală de hârtie/ rotunjindu-i din ce în ce mai mult colţurile/ până când devenise un glob”, globul de hârtie). Printr-o astfel de (auto)-înscenare genezică, pe terenul afund al „somnului”, sub luminiscenţe solare sau selenare şi urmând cărarea „inimii” („primisem în dar o cutie cu licurici şi un somn greu/ lumea mea un scaun rotativ/ se răsucea/ în plantaţiile de ceai verde/ într-o tăcere aproape lunară// nivelasem cărarea cu inima”, cântec de libertate), poezia promite ghidajul călătoriei spre sine în numele căreia se consumă aşteptarea şi căutarea („am plecat într-o călătorie spre mine/ dimineaţa oglinda mea e verde/ îmi iese sufletul prin ochi”, dimineaţa spre mine).

Interiorizând energiile poetice presimţite sub forma „adevărului ieşit prin piele” şi a „sufletului ieşit prin ochi”, Tăcerea ca o formă de relief, sub semnul căreia se desfăşoară cea de-a doua secţiune poetică, este una coagulantă în ordinea creatoare a acestui volum, „întunericul” înlocuind „lumina” ca un catalizator al gândirii: „nopţile miros tot mai mult a pământ/ cum era la bunica acasă în copilărie/ după ce se topea zăpada/ umblam în tălpile goale, cu ochii închişi/ ca într-un joc în care întunericul/ înlocuieşte lumina cu bunăvoinţa firească a fricii/ sub care ne trezim”, solitudine crescută din pământ). Din nou susţinută de amintirea copilăriei (ca un fetus poematic) şi asistată matern, schimbarea de registru imaginar sub semnul „fricii” este declanşatoare de coagulări mentale, de închegarea „gândului” poetic lunar („port în gând peştele lună/ stăruie în mintea mea ca o paranteză ninsă” – carusel la început). Imaginea „ghemuirii” în sine devine mai pregnantă, „spiritul critic” circumscrie altfel „realitatea” („uite stai ghemuit în fotoliu/ din mine muşcă dimineaţa/ ne pregătim de sfârşit/ [...] afară nu rămâne nimic/ ai răbdare cu tine/ petele şi spiritul critic aşteaptă/ încercuieşte realitatea mişcătoare”, ne pregătim de sfârşit). Dublată acum de obscuritate şi vid („apropierea destramă./ pentru amintiri deschid larg ferestrele./ nu mi-e teamă de mine./ întind rochia de flori de călin cu dinţii./ totul rămâne ascuns.”, alge pe ziduri; „Sunt Alice./ Sunt vidul din tine.”, Mâinile reduse la aşteptare), această etapă poetică devine un spaţiu al gestaţiei neliniştite, alternante, febrile („cuvintele se destramă, se rup, ard, dispar/ se întorc în uter/ am devenit rezistenţi la a spera/ din lumină în întuneric şi înapoi/ o întoarcere bătută-n cuie pe dinăuntru”, rezistenţi la a spera).

În „oglinzile” cuvintelor destrămate, cea de-a treia etapă a cristalizării poetice intervine ca o spărtură imaginară a semnelor integrităţii, înaintând în direcţia decojirii interioare: „Văzusem în oglinda spartă de la colţul străzii/ ochii lunari ai copilului nostru/ făcuţi valuri din dorinţă proprie./ Când te îneci/ nu primeşti semne sau lumină./ Sunt atât de imperfectă/ încât inima mea în coji de castane/ strică peisajul” (Coji de castane). La capătul înlănţuirii emoţiei ca „adevăr ieşit prin piele” cu tăcerea ca formă internă de relief, a luminii cu întunericul, „luna cu un ochi deschis” veghează descompunerea, acest nou adevăr lăuntric revelat căutătoarei de sine prin poezie („Peştele ronţăie din luna cu un ochi deschis./ În adâncul inimii somnul se descompune./ Printre căutări un perete cu litere amestecate./ În spatele unei imagini există un ţipăt/ irelevabil în pietre.”, Luna cu un ochi deschis). „Adevăr ultim” atins prin descinderi treptate în sine călăuzite poetic („lumina din rana liberă/ e adevărul ultim pe care îl pot asculta”, rana liberă), anatomia fisurată ca şi oglinzile acestea poematice menite să o reflecte este simptomatică pentru adâncirea demersului poetic început sub constelaţia matricealului, luminii şi somnului („vei spune că nu ai găsit calea/ vei repeta de trei ori şi se va face lumină/ în trupurile noastre/ camerele din plămâni vor rămâne nelocuite”, camerele din plămâni). Cu o logică structurată printr-un imaginar coerent, cu un dinamism creator a cărui cursivitate conduce etapă cu etapă prin spaţiul genezic al poeziei, vocea poetică a Ancăi Şerban răzbate, prin febrile alternanţe de luminări şi întunecări, spre o imagine de sine tulburătoare şi autentică, promiţătoare pentru destinul său literar.