„Ierburile” sau leacurile pentru necunoscut ale Mariei Dinu sunt chiar poemele acestui volum şi tămăduitoarea lor macerare poetică: bucăţi disparate de lume, bucăţi de carne şi sânge amestecate cu fluturări mătăsoase de rochii alunecă într-o mişcare cvasi-onirică, încercând să se coaguleze, scurgându-se mereu printr-un „eu” şi un „tu” ca prin nişte distilerii; căci materia făcută şi desfăcută într-o frământare continuă, cu „degetele” (organ hiperestezic recurent), dar mai ales cu corpurile, este textura unei realităţi transfigurate la graniţa atingerilor, „îmbrăcate şi dezbrăcate”, obscurizate şi luminate prin împletirea nesfârşită în doi („Îmi lipesc numai obrazul/ de extremitatea corpului tău/ care îmi îmbracă şi dezbracă/ realitatea după nevoi.” – Colecţionara de stări). Iar... dacă ceea ce scapă cunoaşterii este însăşi substanţa realităţii distilate de „amândoi”, poezia devine catalizatorul căutării în aceste duble oglinzi, amplificând undele reflexivităţii prin imagini de o prospeţime vegetală, curgătoare şi vii.

Proiectat într-un ritual al înfiinţării, jocul continuităţilor amoroase naşte puncte de comuniune aproape mistică („Îmi acopăr ochii şi spun fără regrete./ Ritmic vocea trădează/ semnul dintre sprâncene,/ gura tot mai rotundă când rostesc/ tu ca şi când aş fi eu.” – Sub borurile pălăriei), deschide promisiunea unei certitudini de intensitatea „ţipătului” („Aştept să-mi spui ceva despre mine/ să te cred şi să ţip.”), dar urmează şi regresii în „ceaţă” („O ceaţă galbenă sau umbre desprinse/ dintr-o fotografie veche.” – Tu în sânge închegat) din care doar inscripţionarea celuilalt „în sânge închegat” mai poate declanşa vraja prezenţei în orizontul tulburat, estompat al ambiguităţii iubirii („În sânge închegat îţi scriam cu degetul numele./ Tu trebuia să apari.”). Amânarea gândului „despre apusuri” („Despre apusuri/ nu ne-am vorbit niciodată./ Sunt o altă atingere, îmi reaminteai.” – Înger buimac), vâscozitatea oboselii („Nu se vede de oameni./ Însemne lăsate de melci./ Tăciune cu care am scris pe zidul lor/ ce e interzis, inutil,/ oboseala mută şi oarbă.” – Semne şi melci), răcirea în tăceri plumbuite („Nu moartă de mult,/ nu încă rece, alergam la tine/ cu trupul ca un sarcofag plumbuit/ în care bântuia o cârtiţă mică.” – Zilele cârtiţei) se împletesc într-o răsucire de stări încărcate de necunoscut, prin care doar autenticitatea rostirii poetice răzbate aducând vindecare acolo unde orice încercare de înţelegere se opreşte. Această dinamică tulburătoare a erotismului, cu treceri de la perfecţiuni aşteptate la imperfecţiuni suprapuse („N-ai ce face./ Lumea asta e făcută din diapozitive imperfect suprapuse.// Tu încalci regulile, eu stau la o margine cu alte dorinţe.” – Cu alte dorinţe) este ceea ce surprinde cu fineţe poeta decisă să îşi formuleze nedumerirea şi să descrie ca într-o stampă japoneză căile aburoase ale iubirii; căci iubirea se arată şi se ascunde precum rochiile şerpuitoare printre regăsiri şi neregăsiri, întâlniri şi ratări, prezentificări şi amânări („În valuri rochia ta se-nfioară” – Un templu acvatic, „rochia adie ca o batistă fluturată în port”, „rochia plutitoare se desprinde de ce e lumesc” – Părăsit şi al lor).

Alternanţă a stărilor de continuitate în celălalt şi discontinuitate în sine, erotismul este, potrivit lui Bataille, ambiguu în esenţă: „Pasiunea fericită însăşi pricinuieşte o dezordine atât de violentă, încât fericirea de care e vorba, înainte de a fi o fericire de care să ne bucurăm, este atât de mare, că devine comparabilă cu contrariul ei, cu suferinţa. Esenţa sa este substituirea unei continuităţi miraculoase dintre două fiinţe, discontinuităţii lor persistente. Dar această continuitate este mai direct perceptibilă în angoasă, în măsura în care este inaccesibilă, în măsura în care este căutare în neputinţă şi cutremurare” (Georges Bataille, Erotismul, Bucureşti, Editura Nemira, 2005). Volatil şi incert, nucleul erotismului constă în alunecarea acestor proiecţii, una fuzională, a fericirii deja erodată de temeri, cealaltă confuzională, a retragerii în discontinuitatea individuală care, tocmai pentru că are amintirea proiectului unităţii şi promisiunea sa, devine dureroasă ca o cădere sau ca o ruptură plină de anxietăţi. O astfel de confuzie ar trebui să limpezească „ierburile” poetice ale acestui volum, „adevărul în două” fiind un adevăr complicat din care se iveşte perplexitatea, neputinţa de a decide cu gândul („Capul fierbinte, carapacea gândurilor e tot mai fragilă./ Liniştea dintre noi e o aripă când fulgii cad/ de mărimea lacrimilor duhului orb.” – Adevărul în două) şi care se dizolvă mereu în necunoscut, aşa cum eul îndrăgostit se sfârşeşte zilnic „cu persoana a doua” („Nu ştiu ce să cred/ despre ce nu cunosc./ [...]/ Mereu se sfârşeşte cu persoana a doua/ când dizolv imaginile de peste zi.” – Ierburi pentru ce nu cunosc).

Şerpuitor pe căile greu de descifrat ale iubirii, între strania îngălbenire a liniştii amoroase, fericite sau temătoare (din prima secţiune, Liniştea se face galbenă) şi aşteptarea înverzirii (din cea de-a doua secţiune, În faţa casei înverzesc nucii), volumul poetic al Mariei Dinu este o curgere prin fragilitatea trăirii în doi a unui adevăr care refuză să se dezvăluie, generând frământări, tăceri, nostalgii. Leac pentru ambiguitate şi aşteptare („Aşteptarea e un punct de fierbere pentru toate/ un punct mort sau o buclă de cerc” – Buclă de cerc), poezia mijloceşte căutări sufleteşti umbrite („Pe întuneric reveneam/ la aceleaşi obsesii,/ căutarea ta într-un peisaj ruginit” – Obiecte incerte), după cum tot ea este vas emoţional primitor pentru trăiri fericite, conturând printr-un imaginar oniric vaporos obiectul incert al iubirii.