– Citindu-l pe Scrima, am înţeles că „omul lăuntric” este mai degrabă un vector, decât o „zonă” anume, delimitată a fiinţei noastre. Căutarea cerurilor transformă integral omul, iradiază în toate registrele existenţei, fie ele naturale, culturale sau sociale. Acestea capătă profunzimi, relief, nuanţe, datorită faptului că sunt puse în mişcare şi transformate de întâlnirea cu nemărginirea care, treptat, ajunge să le locuiască. Aşadar, omul lăuntric este, cred, omul în integralitatea sa – dincolo de separaţia dintre biologie şi cultură – în măsura în care iese din pura funcţionalitate lumească şi îşi ia asupră-şi sarcina infinită a dialogului cu Dumnezeu. Astfel, se „înnoieşte” mereu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, prin faptul că este mereu în mişcare, itinerant (cuvânt drag al Părintelui Scrima), dislocat din identitatea lui mundană şi mereu atent la semnele care îi vin din altă lume.

– La o primă vedere, nicicând atâta vreme cât se află pe lume. Misticii (sau sfinţii) ar putea da un alt răspuns, în funcţie de experienţele radicale pe care le cunosc şi care le definesc existenţa la graniţa umanului. Nu pot vorbi despre asta. Pot spune doar că, în rest, întâlnirea petrecută în Duh nu are cum să fie altfel decât nemărginită, de necuprins în cronologia limitată a unei vieţi. Dar acest lucru nu este prilej de derută, căci este, în acelaşi timp, şi sursa a ceea ce este inepuizabil în om. Deplinătatea omului lăuntric se măsoară nu în felul în care acesta îşi atinge ţinta, ci în fermitatea şi intensitatea dinamismului, despre care vorbeam mai sus. Însoţită, desigur, de nenumărate semne ale acesteia: bucuria, care cred că îl caracterizează esenţial pe „omul lăuntric”, după cum încearcă să ne facă să înţelegem şi Nicolae Steinhardt; atenţia, dar nu văzută ca virtute soldăţească, ci ca grijă de a nu pierde ceva esenţial pe care lumea are să îl arate; în fine, iubirea, care se naşte atunci când nu poţi să nu împărtăşeşti miracolul descoperirii cerului.

– Desigur că există. Doar că ele nu sunt cuprinse într-un reţetar universal. Părintele Scrima vorbea despre tradiţie ca despre o metodă, nu ca despre o înşiruire de adevăruri. Aşadar, ca despre un drum, care are, evident, o ordine. Dar „ordinea” este mai degrabă un ritm, decât o schemă. Mă gândesc, de exemplu, la un pasaj formidabil din Evanghelie, pe care Părintele Scrima îl comentează: la Ioan 13.4-15, Hristos îi spală picioarele lui Petru. Apostolul se tulbură: „Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?”. Mântuitorul îl linişteşte: „Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta”. Iar comentariul este: „Căci, după etapele de încolţire, maturizare şi rodire, după dobândirea maturităţii spirituale, Duhul ne va lumina deodată, şi atunci vom înţelege şi vom fi cu adevărat în inima Domnului”. Aşadar, treptele există, dar ele ţin, cred, mai degrabă de ritmul creşterii organice în Duh, decât de un eventual set de reguli „făcute de cineva” şi devenite apoi „obligatorii”.

– Vorbind despre monah, Părintele Scrima pomeneşte despre o „dialectică” a existenţei acestui personaj maximal al experienţei spirituale: singurătatea chiliei – comuniunea fraţilor. Mai mult, tot în fragmentele sale despre monahism, scrie un cuceritor fragment despre „politeţea monahală”, care înseamnă îndreptarea constantă a gândului către ceea ce îi aduce celuilalt bucurie. Astfel, cred că singurătatea şi comuniunea în care se găseşte omul lăuntric nu se exclud, nu reprezintă o alternativă, ci sunt momente ale aceleiaşi mişcări de căutare constantă. În fond, el nu este niciodată singur, pentru că se află constant în compania Duhului. La fel, comunitatea (cu Duhul sau cu aproapele) nu este nici ea deplină, tocmai pentru că e inepuizabilă. Dincolo de diferenţele culturale dintre diversele stiluri (Reguli) monahale sau de felurile diferite de spiritualitate care împart lumea şi istoria, omul lăuntric în universalitatea sa cunoaşte o tensiune constantă între singurătate şi comuniune, aceasta fiind una dintre multele nelinişti care îl caracterizează.

– Pe cineva care se ocupă cu filosofia, cuvântul „în sine” îl cam sperie. Înţeleg întrebarea astfel: este „omul lăuntric” definibil în afara oricărei relaţii? Dacă acesta este cazul, răspunsul este categoric nu. Şi scrierile Părintelui Scrima o dovedesc, şi biografia sa o face. A fost, din câte înţeleg, un bun prieten, curios peste măsură şi la curent cu tot ce se întâmplă în lume, de la ultimele descoperiri ştiinţifice la isprăvi culturale şi evenimente politice. Cu alte cuvinte, un om al lumii, căreia îi căuta un sens şi pe care căuta să o parcurgă până la capăt pentru a trece dincolo de ea. Mai mult, după cum scrie Părintele Scrima, experienţa spirituală are o lume a ei, al cărei model este pustiul, locul fără ecou al unei „tăceri calcifiate”. El dă chip spiritului, îl articulează, îl transformă. În plus, am tot vorbit mai sus despre întâlnirea celuilalt, în toate formele sale. Aşadar, „omul lăuntric” duce cu sine o lume bogată şi o poveste palpitantă, în care se întretaie geografii misterioase, întâlniri edificatoare, lecturi şi fapte.

– Da, ajută fără îndoială. Cu atât mai mult cu cât ea nu reprezintă (o spun textele creştinătăţii încă de la început) o simplă adeziune teoretică. Ea este în acelaşi timp o speranţă şi o formă a iubirii deopotrivă. Într-un curs ţinut la Universitatea Saint-Joseph din Beirut în 1977, Părintele Scrima vorbeşte despre „funcţia critică a credinţei”: ea este cunoaştere, căci face pe om părtaş la o realitate care se insinuează treptat în textura propriei sale fiinţe; este libertate, căci este viaţă, căutare, adeziune activă la această realitate; este, în fine, responsabilitate, în sens etimologic, întrucât presupune un răspuns al omului la o chemare care vine „de altundeva”. În funcţie de acest răspuns se întruchipează o întreagă viaţă. Rezumând, „în adâncul credinţei există dorul lui Dumnezeu”. Aşadar, credinţa este nu o formă de orbire sau de cunoaştere probabilă, ci o itineranţă vie care pune în chestiune lumea (de aici şi funcţia ei critică) pentru a face loc întâlnirii cu Celălalt.

– Poate că nu. Spuneam, plecând de la Sfântul Pavel, că el este o continuă înnoire, aflându-se mereu în mişcare, traversat de dinamisme şi tensiuni. Prin urmare, un început, în sensul unui punct iniţial al itineranţei nu există propriu-zis: el ajunge să se rescrie sau să se resemnifice din perspectiva a ceea ce urmează, a vieţii pe care o inaugurează. Desigur, vorbind din punct de vedere fenomenologic (şi Părintele Scrima o face în cursul său despre experienţa spirituală şi limbajele ei) există o deschidere iniţială a fiinţei la întâlnirea cu Celălalt, o „poartă”. Dar îmi imaginez această poartă, dincolo de textul cursului, ca pe un loc al virtualităţilor, al aşteptărilor, evenimentelor neînţelese deplin care îşi arată – toate – semnificaţia mai târziu. Cum ar spune Hegel, spiritul se mişcă mereu între nu-încă şi întotdeauna-deja. Mă întreb dacă Părintele Scrima ar fi fost de acord cu această formulare.

– Un răspuns scurt: fără celălalt. „Drumul cel mai scurt spre noi înşine trece prin celălalt”, citează André Scrima în mod aproximativ pe Kierkegaard. Dar aici se deschide o imensitate a gândului, căci întâlnirea cu celălalt nu vine de la sine. Cam toate virtuţile tradiţiilor spirituale privesc această întâlnire; mai presus de toate, desigur, iubirea.

– Iarăşi, nu aş opune cele două variante. Cred că poate fi vorba uneori despre o evidenţă discretă, una care nu ţipă în piaţa publică şi nu se îmbracă în culori stridente. Este evidenţa a ceea ce este firesc, atât de limpede ţesut în textura lucrurilor încât este trecut cu vederea. „Omul lăuntric”, deşi dispune de modele maximale (monahul, profetul, misticul) este, totuşi, un fel firesc de a fi, o condiţie pe care doar rătăcirile lumii o percep ca fiind excepţională. Este discret, pentru că nu îşi strigă îndreptăţirea, dar este şi evident, întrucât ţine de definiţia omului în genere. Alexandru Mironescu aminteşte în Jurnal o spusă a prietenului său, André Scrima: „simplu, ca un miracol”. La fel, cred, omul lăuntric este simplu, firesc, natural odată ce lumea ajunge să fie privită din perspectiva originii sale cereşti.

– Metoda fizionomică pe care am folosit-o în cartea Omul lăuntric. André Scrima şi fizionomia experienţei spirituale (Humanitas, 2019) presupune o cercetare a „epidermei” experienţei spirituale, fără a ne preocupa definirea unei esenţe sau structuri ale acesteia. Şi ceea ce putem afla sunt gesturi specifice (chiar poziţia isihastului aflat în rugăciune), coduri de limbaj (limbajul iconic, de pildă, sau corectivul apofatic), vectori ascendenţi (interpretativi sau critici), nuanţe, ritmuri sau orientări. Toate acestea alcătuiesc un chip, înrudit cu alte chipuri, desigur. Aşadar, nu există un „ce” la care trebuie să privim, ci un „cum” al privirii: răbdătoare, parcurgând atent detaliile şi cromaticile în care se îmbracă o căutare spirituală, detaşând stranietatea câte unui aspect şi refăcând coerenţa chipului plecând de la acesta.

– Moare când devine repetitiv şi îşi pierde „luarea-aminte”. Repetarea mecanică a unui tipic spiritual este primejdia cea mai mare. Ea înseamnă suspendarea itineranţei, graba după siguranţa unui „rezultat” al căutării care nu poate fi decât o iluzie. A cuprinde într-o falsă înţelegere faptul că „eternitatea a venit la noi” şi a-i înăbuşi caracterul de eveniment, de miracol cutremurător într-o pietate formală este modul în care „omul lăuntric” devine opac, neinteligibil, mut. Aşadar, pierderea inteligibilităţii propriei situaţii spirituale şi a dinamismului, a vectorialităţii pe care le presupune. De aici provin şi celelalte: refuzul celuilalt ca fiind „în eroare” sau dezinteresul pentru lume ca fiind doar un loc al ispitei şi al neadevărului.

– În primul rând, rugăciunea, ca formă de a rămâne mereu nedespărţit de Duhul şi de chemarea lui. Dar nu rugăciunea forţată, după program. Aceea identică iubirii şi care se transformă în cântare, armonie şi miracol necuprins în cuvinte. Apoi lecturile esenţiale, acolo unde experienţa spirituală se îmbracă în hainele culturii. Prieteniile, evenimentele mirabile ale întâlnirii cu ceilalţi, în care se descoperă chipul Celuilalt. Dar mai presus de toate rugăciunea, ca punct culminant, care, spune Părintele Scrima într-un text scris pentru fraţii de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe, înseamnă o conştientizare silenţioasă a iubirii şi a faptului că „Dumnezeu are nevoie de noi”. Acest act al conştiinţei trezeşte, deschide ochii pentru a concepe lucrurile ca „încarnări ale dragostei”.

– Pe André Scrima l-am cunoscut din întâmplare, citind cărţile unui iezuit formidabil, Michel de Certeau. Şi mi-a părut a da o dezlegare la probleme teoretice pe care mi le puneam în acea vreme: relaţia dintre experienţa mistică radicală şi lumea cotidiană, modul în care se articulează în limbaj adevărul acestei experienţe, „coborârea înapoi în peşteră” după contactul cu lumina orbitoare a soarelui. Apoi am tot citit, pentru a afla mai multe; şi Părintele Scrima a devenit treptat o metodă veritabilă de a citi lumea şi de a înţelege sensurile întâlnirii cu Duhul, în discreţia ei înfricoşătoare. Cumva a devenit, în absenţă, un maestru spiritual care m-a învăţat că „omul lăuntric” nu se iveşte în urma unui traseu milităresc al formării spirituale, ci este acea instanţă a subiectului care trăieşte bucuria şi care descoperă, continuu, prospeţimea lucrurilor şi „partea lor de cer”. Monah fiind, el dă monahismului o înfăţişare familiară, blândă, jucăuşă pe alocuri, care apropie spiritul, fără a-l falsifica, de dezmorţeala dimineţii şi de curajul de a sări în ajutorul aproapelui.

– Pentru mine, el a fost o întâlnire miraculoasă cu o experienţă spirituală pe care o intuiam, dar pe care nu o credeam posibilă într-o articulare definitivă: cea a „omului lăuntric” despre care am vorbit până acum. Cine este „de fapt” Părintele Scrima nu ştiu. Este un personaj cu multe feţe, îndrumător spiritual pentru unii, model intelectual pentru alţii, în fine, o ciudăţenie pentru câţiva, care au mărturisit că nu l-au înţeles (Alexandru Dragomir fiind cel mai celebru exemplu). Caracterizat în feluri multiple, uneori abuziv, alteori inspirat, cu episoade biografice ambigue (dar şi exploatate rudimentar de o lectură suspicioasă) şi cu opţiuni radicale (dar pe care el însuşi le privea cu ironie şi detaşare), este greu de surprins într-o formulă. Aş îndrăzni, în loc de asta, o reprezentare „materială”: Părintele Scrima este acum o „urmă” materializată sub forma unei scriituri anume. La Colegiul Noua Europă se găseşte arhiva sa, compusă din fragmente, notiţe, texte, bibliografii, sinteze şi planuri de cursuri sau de conferinţe. Le mulţumesc Doamnei Anca Manolescu şi Domnului Andrei Pleşu pentru experienţa minunată de a zăbovi în această arhivă. Aici, Părintele Scrima se revelează ca fiind un personaj compus din căutări, curiozităţi, îndoieli, toate adunate şi orientate de o irepresibilă sete de sens. Poate că proiectul editorial al operei sale aflat în desfăşurare la Editura Humanitas va articula din ce în ce mai mult acest portret nesigur.

– Nu aş putea spune. Nu cred în întâlniri adânci, ci în întâlniri care lasă urme şi care cresc continuu. Încă îl descopăr, citindu-l. Evit o întâlnire adâncă, întrucât ea ar putea anula aventura lecturii care încă mă aşteaptă.

– Fiecare cititor poate răspunde diferit la întrebare. Răspunsul meu este: pentru că era viu şi integral în cuvintele sale. Aşa încerc să mi-l reconstruiesc mereu: profund şi neclintit monah, dar şi monden, înstrăinat, dar fiind parcă mereu acasă în itineranţa lui, curajos şi discret deopotrivă, diplomat exersat şi absorbit de mişcarea inefabilă a Duhului. Toate acestea se văd în scrierile sale, publicate sau nu. Mai mult, pentru că a ştiut să îşi facă nenumăraţi prieteni, dintre cei mai diferiţi cu putinţă. Am încercat să îi caut pe cât mai mulţi şi să mă împrietenesc cu ei la rândul meu. Şi am asistat la naşterea unui contrapunct existenţial (imaginea îi aparţine întrucâtva) pur şi simplu miraculos.

– Spuneam la început că nu există, cred, o separaţie între cele două registre ale omului. Ele se contaminează şi se susţin reciproc. Iar „omul fizic” se transformă continuu în această relaţie (altfel nu-i pot spune) devenind, după cum vorbeşte Părintele Scrima interpretând scrisoarea lui Ioan cel Străin, o urmă: o realitate care scapă dualităţii substanţă-accident. Este o formă de a fi care conţine în ea însăşi trecerea, perisabilitatea propriei identităţi pentru că ea vesteşte, evident, o prezenţă superioară: Duhul. Moartea sau – am putea găsi un corespondent mai puţin radical – anonimatul omului fizic amplifică prezenţa lăuntrică întrucât îi conferă caracterul de urmă şi o scoate de sub limitarea unei identităţi mundane. O fluidizează, o desubstanţializează şi îi deschide o taină care îi este proprie: aceea de a vesti, în forme vizibile, invizibilul şi de a face accesibil, între graniţele lumii, infinitul.

– Hisham Nashabe, profesor musulman din Beirut şi prieten al lui André Scrima, în finalul unui documentar realizat de Radu Găină, sugera înfiinţarea în România a unei catedre universitare sau a unui institut care să-i articuleze proiectele bogate (despre care ştim, din arhivă, că sunt extrem de multe) şi să îi discute ideile. Ar fi minunat, însă lentoarea locului şi grijile lumeşti fac neverosimil deocamdată un astfel de proiect. Însă cărţile sale publicate (o mică parte din ce a scris, de altfel) pot fi puncte de plecare pentru trasee interpretative şi articulări existenţiale individuale. Lectura lor vie este, probabil, felul cel mai frumos în care îl putem păstra pe Părintele Scrima. Pentru că, într-adevăr, el este o „urmă” a predaniei, precum orice părinte spiritual, despre care vorbeşte în lectura scrisorii lui Ioan cel Străin. Şi aceasta se cere descifrată, citită, înţeleasă.

– Sper că da. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, am în lucru un portret biografic, pentru care încă adun informaţii, mărturii, studiez arhive şi pun cap la cap indicii din corespondenţa Părintelui Scrima. Mai greu îmi este să decid ce fel de text urmează să fie. O biografie „clasică” pare a fi imposibilă. Este un personaj enigmatic, care şi-a ascuns viaţa. Există o procură către fratele Khalil, prietenul său bun de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Deir el Harf, în care îi cere ca după moartea sa să îi ardă toate documentele, manuscrisele etc. Voi verifica, la Beirut, dacă aşa s-a şi întâmplat. În plus, a ştiut să întreţină un mister în jurul vieţii sale prin tot felul de tertipuri. De exemplu, Radu Bercea inventariază amuzat trei date de naştere diferite, pe care André Scrima le comunică apropiaţilor: lui Andrei Pleşu, 1930, lui André Padoux, 1927, lui Arion Roşu, 1926. Data reală este 1925. Mai importantă decât o fişă biografică exactă îmi pare însă a fi surprinderea unui stil spiritual, a unei „metode” de existenţă care să cuprindă, alături de căutarea „omului lăuntric”, o dimensiune mondenă irepresibilă, un şarm diplomatic absolut, un spirit organizatoric surprinzător, o formă de lectură înfometată şi un „grafism” compulsiv, pe care el însuşi îl remarca la prietenul său Sandu Tudor. Realizarea unui astfel de portret am în vedere eu. Dar m-ar bucura mult să nu fiu singur în încercarea aceasta, să fim tot mai mulţi care să-l citim şi să încercăm să-l înţelegem.

– Foarte mult, cu atât mai mult cu cât nu l-am cunoscut direct. Încep să mi-l reconstruiesc, ca pe un părinte spiritual pe care nu l-am avut, din gândurile sale şi din evenimentele biografiei pe care încerc să o scriu. Nu ştiu dacă este adecvată imaginea pe care mi-am făcut-o despre el. Cum spuneam, nici nu încerc să compun un portret cât mai exact, cu atât mai mult cu cât este, cred, imposibil. Dar încerc să îmi imaginez un stil şi un personaj cu care să mă împrietenesc şi de la care să învăţ. De altfel, nu cred că Părintele Scrima ar fi avut ceva împotriva acestui exerciţiu de imaginaţie. Într-o omilie considera lipsa de imaginaţie ca fiind o rădăcină esenţială a răului. Dar îmi este dor de o imposibilă întâlnire „în carne şi oase” care să adauge personajului nuanţe şi cromatici noi. Şi dorul acesta se transformă, cu bucurie, în nerăbdare de a scrie despre el.