„Simt enorm şi văz monstruos”

Mihai Ispirescu este îndeobşte cunoscut publicului larg ca autor dramatic, piesele sale, „minunat de nelalocul lor” (ca să parafrazez o sintagmă a lui Fănuş Neagu dintr-un portret făcut dramaturgului) stârnind, pe lângă ochiul vigilent al cenzorului, vâlvă în public şi ample comentarii critice, îndeosebi în urma spectacolelor incitante cu „Trăsura la scară” şi „Aprilie, dimineaţa”, puse în scenă, la „Nottara”, de regretatul regizor Dan Micu, în fatidicii ani optzeci. Nu comentez acum textele dramatice ale autorului, în care Eugen Simion intuia urme, pe linia absurdului, ale mecanismelor relevate în piesele de început ale lui Eugen Ionescu şi cărora eu i-aş adăuga o „filieră Mazilu”, cel puţin în felul cum Mihai Ispirescu se mişcă în zodia sarcasmului; vreau doar să spun că surprizei pe care au trăit-o cronicarii teatrali descoperind în deceniul nouă al secolului trecut un nou dramaturg i se adaugă azi surpriza ivirii unui excelent prozator, aşa cum îl prefigurează volumul „Spirtoase cu efecte mistice”, apărut anul trecut la Editura Artemis.

El, volumul, confirmă încă o dată strălucit, şi în limbaj epic, vocaţia satirică a urmaşului altui autor născut pe meleagurile prahovene, cel care, în „Grand Hotel Victoria Română” zicea că „simt enorm şi văz monstruos”. Spre deosebire însă de genialul său înaintaş, Mihai Ispirescu simte enorm, dar vede simpatetic situaţiunile şi personajele sale. Căci „Spirtoase cu efecte mistice” este o evocare plină de farmec a mahalalei ploieştene, nu atât de „celestă”, precum mahalaua ieşeană a lui Mihai Ursachi, dar nu mai puţin expresivă. Este, în acelaşi timp, în termeni blagieni, un „hronic şi cântec al vârstelor”, fiindcă Ploieştiul, mahalaua lui sunt văzute, în parte, prin ochii proaspeţi ai unui copil. Şi aici vreau să atrag atenţia asupra originalităţii evocării, deoarece e foarte greu, în proză, să păstrezi o dreaptă măsură între viziunea unui puşti, care antropomorfizează, umanizează lucrurile, şi reflectarea acelei viziuni prin filtrul maturităţii artistice. Dau un singur exemplu, de fericită izbândă stilistică: „Pălăria albă de soare, căptuşită cu mov, pătată pe alocuri de cireşe amare şi dude, împreună şi şpilhozenul roşu, punctat în cercuri albe, la care se adăuga ghiozdanul Ieremia, din carton presat, cu fitile în loc de curele, m-au condus prima oară pe stradă. Totul era liber aici. Se-nvârteau dughene felurite cu bomboane în zeci de culori, băteau ceasuri sub borcane de sticlă, manechine şchioape vindeau baticuri sau sutiene, alerga în cornete dungate o îngheţată zmeurie, bucăţi mari sfârâiau în strunguri. Capete creţe, cu bigudiuri, stăteau ţepene sub căşti de oţel, holbându-se în oglinzi pătate de muşte. Nechezau cai, vopsele se întindeau pe pereţi în forme necunoscute, spunând felurite lucruri. Câini independenţi mergeau agale, pisici somnambule făceau echilibristică pe acoperişuri, mirosea a baligă, a mititei, nenumăraţi pantofi forfoteau grăbiţi, ocolind piatra Lizica, un bolovan peste care, noaptea, cădeau amanţii şi beţivii mahalalei”.

Aceată perspectivă a copilului este treptat abandonată în favoarea uneia ironic-nostalgice, populată de personaje pitoreşti, cum ar fi unchiul Nae, nebunii cartierului, „consacraţi” sau „în devenire”, funcţionari, lăutari, oficiali stalinişti, văzuţi printr-o prismă ilf-petroviană. Nu lipseşte descripţia primelor iubiri ale autorului, balurilor şi concertelor „live” din anii şaizeci sau a întâmplărilor de un comic nebun, cum ar fi cea a stârpirii imperialistului gândac de Colorado ş.a.m.d. Totul ţinut sub un sever registru stilistic, fără nici o cădere în factice ori umor ieftin.

Pe scurt, o carte pe care n-o poţi lăsa din mână.