În peisajul atât de variat al liricii româneşti contemporane, Camil Tănăsescu face o figură aparte, greu încadrabilă. Nu vine, precum majoritatea scriitorilor, din universul filologiei ori al filozofiei, ci din domeniul dreptului, unde are peste 50 de lucrări de specialitate. Dar cum „ADN”-ul poetic apă nu se face, el este şi autorul câtorva remarcabile volume de versuri ori de proză lirică: Consolatio (Editura Ramuri, 2007), Leviathanul (Ramuri, 2012), Fidelio/Infidelio (Ramuri, 2012), Iluminatio (Ed. MJM Craiova, 2013) şi In corpore (Ed. Aius, 2013). Şi deşi cărţile sale au avut susţinerea pertinentă a unor condeie (critice) cunoscute (Constantin Barbu, Ioana Dinulescu, Octavian Soviany), impresia mea este că receptarea operei sale de până acum lasă încă de dorit.

În cele ce urmează mă voi opri, pe scurt, asupra – în opinia mea – celui mai bun volum din cele apărute, „In Corpore”. E o suită de parabole lirice, având în centru fie personaje biblice ori generice (Adam şi Eva, Cain, Barabas, Faraonul, Magul, Îngerul defăimat, Pictorul, Poetul şi muza, Geniul), fie pur şi simplu radiografia căutării unui „eu” propriu, inconfundabil. Versurile nu mai sunt supuse cenzurii rimei, ci se dezvoltă libere, cu suflul neîngrădit al respiraţiei interioare. E aici un neo-expresionism sui-generis, precum în acest splendid final de poem: „Turmele vor trece, odată cu timpul,/ un altul va fi adus în grădina de trandafiri,/ o altă solemnă bucurie se va născoci./ Căci clipa, iată, concurează cu veacul trecut./ Îngerul se trezi, se privi în oglindă:/ purta coarnele ucigaşului!” (Îngerul Brancovici). Poetul ştie să-şi integreze în structura sa intimă, pe model christic, teme ale unei suferinţe universale: „Ciudatul extaz în pragul durerii/ îl apropie de tihnita suferinţă./ Un gând târziu îl amăgea şi el ridica ochii,/ mulţimea cerea să fie liber./ Ce amăgire atrage negre suflări,/ ce fioroase glasuri,/ scăpate din adânci întunecimi,/ îi amintesc că timpul stă în loc?/ Ce clipe aride încremenesc înfrângeri:/ „Eşti în lanţuri, nu vei fi pe cruce!” (Barabas).

Se pot cita alte şi alte versuri memorabile, dar aici importantă e construcţia acestui amplu poem ce se integrează perfect în linia poeziei noastre de sorginte religioasă, de la Arghezi la Adrian Popescu.

În concluzie: după „consolatio”, după ce.a fost „fidel/infidel” diverselor modalităţi de rostire, Camil Tănăsescu a ajuns, în fine, „in corpore”, la adevărata sa „iluminatio”.