Apariţia filmului Reconstituirea, la finele anului 1969, a constituit realmente un şoc pentru lumea culturală şi politică românească. Toate reacţiile intelectualităţii au fost, cu una sau două excepţii minore, extrem de laudative, elogioase de-a dreptul. Cinefilii noştri, dar şi publicul larg, nu mai văzuseră aşa ceva în peisajul cinematografiei autohtone. Parcă presimţind interzicerea filmului, revista România literară i-a dedicat Reconstituirii şi regizorului aproape un întreg număr, fapt neîntâlnit până atunci. Ion Băieşu a numit, inspirat, filmul „un strigăt blând”, Adrian Păunescu a mărturisit mai târziu, într-un interviu luat lui Lucian Pintilie, că a ieşit din sală plângând, şi n-avem motive să nu-l credem, dată fiind firea lui sentimentaloidă ş.a.m.d, ş.a.m.d.

Dar şocul cel mai mare l-au trăit activiştii de partid. Tot eşafodajul ideologic, etic, educaţional, pe care comuniştii îl ridicaseră cu migală vreme de peste două decenii, se vedea pus sub semnul întrebării de un simplu film. Şi asta când? Taman în epoca unei relative liberalizări socio-politice începută la Congresul al IX-lea al PCR şi taman când Nicolae Ceauşescu îşi mai savura încă marea popularitate câştigată în august 1968, când în celebra „scenă a balconului” de la Comitetul Central protestase împotriva invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia. Aşa că nu e de mirare că la cel mai înalt nivel al aparatului de partid şi de stat s-a simţit nevoia analizării acestui film şi luării de măsuri împotriva lui, ca astfel de scăpări să nu se mai repete. În consecinţă, la sesizarea secretarului cu organizatoricul, Virgil Trofin, subiectul principal al şedinţei în biroul restrâns pe probleme organizatorice al Comitetului Central din data de 10 februarie 1970, deci doar la câteva zile de la premiera peliculei, a fost chiar filmul Reconstituirea. Multă vreme nu s-a ştiut ce s-a discutat la acea şedinţă. Doar după desecretizarea dosarelor din arhiva CC al PCR s-a putut constata ce grijă poartă cel mai înalt nivel politic de la noi creaţiei artistice în general şi a celei cinematografice în special, aşa cum apare acest lucru în stenograma discuţiilor, publicată în ziarul online Adevărul, din 22 ianuarie 2013. Marea surpriză a acestei şedinţe o constituie poziţia a însuşi secretarului general al partidului, Nicolae Ceauşescu. Să nu uităm că ne aflăm, cum aminteam, într-o perioadă de relativă liberalizare, când el dorea să-şi apropie intelectualitatea, creatorii de artă. Nu fusese încă în China şi Coreea de Nord, când, copleşit de spectacolele grandioase organizate în cinstea lui, va strânge din nou şurubul ideologic prin celebrele Teze din iulie 1971. Ceea ce demonstrează în intervenţia sa e o anumită dibăcie în a observa cu exactitate „care e problema” şi în a-şi impune scurt, fără nici o opoziţie, opinia. Iată intervenţia sa după sesizarea că filmul Reconstituirea îşi bate joc de miliţieni: „Eu văd aproape toate filmele noastre. (Spre deosebire de predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu Dej, care mergea mai mult la teatru, măcar pentru a vedea-o jucând pe Dina Cocea, amanta sa. [n. m. I.G.]). În legătură cu filmul acesta, Reconstituirea, mie mi se pare că lucrurile se cam exagerează. Critică nişte miliţieni. Ei şi? În ţările capitaliste poliţiştii sunt criticaţi în fiecare zi. Ceea ce este negativ, după părerea mea, este că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real şi pe urmă felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni. Pe miliţieni pot să-i critice, că avem mulţi proşti. Aici (adică în şedinţa respectivă, n. m. I.G.) pe acest fapt s-a pus accentul şi nu pe faptul că prezintă într-o formă denaturată tineretul nostru şi publicul. Însăşi critica noastră nu a criticat aceste neajunsuri. De aici a pornit toată problema, cum că miliţia nu este de acord să fie criticată. Critica a fost pusă pe alte baze, încât să se axeze pe ceea ce este real. Pe urmă, în filmul acesta nu este nimic din punct de vedere artistic. Să-l ţineţi pe piaţă cât timp vin spectatori şi să-l trimiteţi şi la concurs, dar între timp să luăm măsuri ca să facem filme care să corespundă”. Şi, în final, Ceauşescu plusează aproape neverosimil: „Trimiteţi-l şi în străinătate la un concurs. Spune (regizorul, n. m. I.G.) că acolo va fi înţeles. Trimiteţi-l în Occident. Dacă l-am trimite în Est şi n-ar lua vreun premiu, ar spune că acolo am aranjat noi”. Cam surprinzător, nu? Însă e clar că Nicolae Ceaşescu identifică imediat problema majoră pe care o pune filmul, anume felul cum e prezentat şi la ce e supus tineretul României şi cum era reflectată „gloata”, mulţimea fără identitate a unui meci de fotbal, de fapt eternul nostru „bobor”.

Surprizele nu se opresc aici. Fiindcă imediat ia cuvântul Ion Iliescu, considerat între politrucii un cap mai luminat, un activist „cu faţă umană”. Şi ce spune el? „Eu am discutat cu Pintilie, regizorul fimului Reconstituirea. Toţi sunt nişte tipi lipsiţi de orice receptivitate la orice observaţie critică, sunt nişte oameni înfumuraţi, desconsideră orice critică şi privesc cu desconsiderare capacitatea unor activişti politici de a-şi da cu părerea asupra ceea ce înseamnă activitatea în cinematografie. El a încurajat unele elemente într-un mod deosebit de scandalos şi-a folosit un sistem de relaţii care există în cinematografia noastră. A organizat o vizionare particulară cu toţi prietenii lui şi a creat un climat că cineva împiedecă apariţia unor creaţii de valoare, că nu sunt în stare să priceapă noul în creaţie şi curajul acestui mare creator. Acest film sau altul al său nici măcar nu ridică o problemă serioasă ca să facă atâta paradă de curajul şi îndrăzneala lui de a aborda nu ştiu ce probleme”.

După cum se poate observa, „liberalul” Ion Iliescu e mai dur decât însuşi Ceauşescu, ba mai mult, îl toarnă pe Pintilie că a organizat o vizionare particulară cu prietenii lui. Lucru adevărat, după cum adevărat era şi că tovarăşul Ion Iliescu fusese foarte bine informat asupra acestor vizionări. (În această paranteză vreau să adaug că am fost eu însumi privilegiatul unei astfel de avanpremiere secrete într-o săliţă la Buftea, alături de prietenii regizorului – printre alţii, Alexandru Paleologu, familia Dimisianu, Gelu Ionescu etc. – când am văzut, cu cei mai mari ochi pe care-i puteam deschide, De ce trag clopotele, Mitică?, adaptarea lui Pintilie după D’ale carnavalului. La sfârşitul proiecţiei, cu replica finală „Lasă-i să moară proşti!”, aşa am rămas şi noi, nevenindu-ne să credem că s-a putut filma aşa ceva în România acelor ani ’80. Iar pelicula – mai e nevoie s-o spunem? – nu a putut fi dată pe ecrane decât după 1989).

Consecinţa acestei memorabile şedinţe? Reconstituirea a fost scoasă din cinematografe după nici o săptămână de difuzare.