Între trei continente

Cunoscut mai ales pentru activitatea sa în domeniul teoriei literare ºi al compara­tismului, Virgil Nemoianu a publicat foarte recent, la Editura Institutului Cultural Român, niºte note de cãlãtorie adunate între 1983 ºi 1992 ºi revãzute înainte de publicare (2006). Aºezate destul de sugestiv sub titlul Strãin prin Europa, ele se referã, cu o singurã excepþie, la Europa occidentalã: Anglia, Franþa, Spania, Austria, Germania, Belgia, Olanda, Italia, unele din aceste þãri fiind vizitate de mai multe ori. Excepþia de care pomeneam se leagã de trecerea cortinei de fier în 1992 ºi de reîntâlnirea, dupã aproape trei decenii, cu România. Þinând seama cã V. Nemoianu este rezident în America de prin 1975, apoi repetând faptul cã incursiunile sale se desfãºoarã covârºitor în Occidentul european, s-ar putea spune (ºi este perfect adevãrat) cã pendulãrile au loc între douã continente. Atunci ce m-a tentat sã aduc vorba de trei continente? Nimic altceva decât constatarea, banalã de altfel, cã între vestul ºi estul european diferenþele sunt atât de marcate, cultural ºi civilizaþional, încât se poate pretinde cã Europa, cel puþin pânã la 1 mai 2004, se împãrþea în douã, împãrþire care a fost începutã ºi menþinutã prin cãderea „cortinei de fier”, împãrþire care a continuat, deºi fãrã opreliºti politice ireconciliabile, ca pânã în 1989, pânã astãzi. Pot deci uºor jongla cu ideea pendulãrii între trei continente ale cãror deosebiri vizibile le repartizeazã, fãrã doar ºi poate, în trei lumi distincte.

În fine, fãrã a lungi vorba, parcurgând notele lui Virgil Nemoianu, am încercat sentimente contradictorii. Mai întâi m-au demobilizat înseºi explicaþiile autorului care nu voiau parcã sã justifice, ci sã submineze cartea lui de însemnãri, altfel fãcute în fugã, trunchiat uneori, fãrã referinþe suficiente alteori, trimiþând la persoane ori lucruri numai de el cunoscute:

„Volumul de faþã nu este prea interesant în sine. E vorba de note de cãlãtorie prin Europa, aºa cum le-ar fi putut face multã lume […].

Observaþiile sunt mai mult decât o datã naive ºi elementare, întocmai ca ale unui spectator transoceanic, care pe deasupra mai e ºi „rural“, adicã noteazã pentru întâia oarã, de la margine, un centru (de fapt marginal ºi acela!).” (pag. 5)

În al doilea rând, observaþiile sunt fãcute în urmã cu 15-25 de ani ºi, ca atare, multe sunt neconforme cu realitatea de azi din atâtea locuri vizitate odinioarã de Nemoianu. Între timp, Europa de vest s-a modernizat încã o datã, micºorând sensibil distanþele care o separau, ca tehnicã, ancorare în actualitate ºi confort, de America deceniului nouã al secolului XX. Este ºi bine ºi rãu. Este bine pentru cã notele capãtã astfel o valoare documentar-istoricã – ele ne descriu o Europã occidentalã vãzutã într-o anume etapã a istoriei sale. Este ºi rãu pentru cã anumite aprecieri comparative emise de cãlãtorul scriitor sunt evident perimate ºi nu mai conteazã nici ca opinii, nici ca, sã zic aºa, cotaþii. Unele mi-au pãrut chiar subiectiv-rãutãcioase.

Notaþiile sunt privitoare, în linii mari, la trei aspecte mai semnificative: impresiile „furnizate” de ambianþã – peisaje naturale sau urbane, înfãþiºarea, conduita ºi obiceiurile oamenilor –, apoi de numeroasele vizite la muzee urmate de consideraþiile, uneori acablante, fãcute asupra unei puzderii de pictori ºi de tablouri ºi, în al treilea rând, de întâlnirile cu personalitãþi române din exil dar ºi cu altele, internaþionale, aflate printre participanþii la diferite reuniuni ºi colocvii ale asociaþiilor de literaturã comparatã. Mai puþine notaþii despre stãrile intime, fãrã legãturã directã cu locurile vizitate, ceea ce ar fi, e adevãrat, mai potrivit într-un jurnal. Excepþie fac doar scurtele comentarii, în mare parte anodine, asupra cãrþilor ºi jurnalelor citite în timpul peregrinãrilor ºi desele menþiuni asupra rezolvãrii de cuvinte încruciºate, bãut sau fumat. Anecdoticul îºi face loc rareori. Unele cãlãtorii au fost întreprinse împreunã cu familia, prilej cu care autorul are vreme sã observe ºi exteriorul, iar altele, solitar, în calitate de specialist, când el se opreºte îndeosebi asupra ultimelor douã aspecte. Aºadar minuþie ºi maliþie, inconstanþã ºi reveniri, grabã în redactare ºi rãbdare în contemplarea comorilor din muzee. Chiar Nemoianu pare sã punã toate aceste contraste / contradicþii pe seama condiþiei lui mai aparte:

„Autorul lor e european de origine, american prin opþiune (au trecut de la aceastã opþiune mai bine de 35 de ani, sã zicem, depinde cum vrem sã calculãm), persoana ce se întorcea periodic pe vechea peninsulã europeanã a marelui continent asiatic ºi aduna impresii mai mult sau mai puþin inteligente. Era vorba aºadar de un „european“ prin obârºie, care vizita ca un strãin locurile din care provenea sau contempla ca noutãþi rãdãcinile proprii, pe care nu prea le cunoscuse nemijlocit”. (loc. cit.)

Este demnã de lãudat onestitatea autorului faþã de propriul demers.

Dintre personalitãþile întâlnite se reþin Ion Negoiþescu, Nicolae Balotã, Monica Lovinescu ºi Virgil Ierunca, pictorul Tomaziu, Sorin Alexandrescu, Matei Cãlinescu, Marian Popa, Gelu Ionescu ºi alþi jurnaliºti români de la Europa Liberã, Doinaº aflat în vizitã la Paris ºi, se înþelege, o mulþime de comparatiºti de prim plan din multe þãri de pe glob.

Sãtul, pânã la urmã, de atâtea notaþii sumare asupra exponatelor din muzeele vizitate de fiecare datã, aºteptam un pic nerãbdãtor sã citesc ºi aprecieri mai ample, mai întemeiate estetic ºi iatã cã Nemoianu  le face cu ocazia deplasãrii la Paris, în vara anului de graþie 1989. Acolo îl atrag îndeosebi Musée d’Orsay ºi – nu e nici o mirare – Luvrul, cutreierate ºi în anii dinainte, dar mai în grabã. Când gloseazã asupra impresionismului (Orsay) sau asupra picturii franceze de la Luvru, autorul devorator de muzee are competenþã ºi ºarm.

Am citit cu o oarecare febrilitate însemnãrile ce alcãtuiesc Trecerea cortinei (1992) ºi am rãmas dezamãgit, dar nu din cauza calitãþii acestora, ci a proastei impresii pe care i-o lasã România dupã o despãrþire de 17 ani. Nici nu se putea altfel, dacã priveai cu ochi rece ce se întâmpla ºi cum arãta România dupã un an ºi jumãtate de la abolirea formalã a comunismului. Virgil Nemoianu nu e un sentimental, el nu se înduioºeazã (cãci de entuziasm nici nu poate fi vorba!), nu se bucurã (fiindcã nu are motive oferite de viaþa ca atare a foºtilor concetãþeni), ci doar observã, criticã ºi uneori deplânge. Prin comparaþie, lumea româneascã, revãzutã dupã aproape douã decenii, având Occidentul european la polul opus, nu poate decât sã inducã un sentiment al derizoriului. Diferenþele în dezavantajul nostru ajungeau vizibile – o ºtim foarte bine ºi azi – chiar prin alãturare cu Ungaria vecinã, unde cãlãtorul se opreºte de douã ori, înainte ºi dupã descinderea în Bucureºti. Al treilea „continent” înseamnã, pentru Nemoianu, la acea orã, mai mult dezolare. O imposibilã întoarcere!

Lectura unei cãrþi precum Strãin prin Europa te prinde pânã la urmã prin varietate, prin dinamica  ºi uneori prin insolitul impresiilor. Totodatã, pentru cel care a trecut printr-o seamã de locuri cutreierate de autor ea este ºi o bunã recapitulare ºi fixare a unor impresii altfel lãsate mai mult în voia memoriei afective. Pentru Virgil Nemoianu Strãin prin Europa este ºi un prilej de autoreflecþie, deoarece un transfug în America, sosit tocmai din zona „cortinei de fier”, se putea simþi „fãrã probleme” strãin ºi acolo, fiind strãin de propria þarã (aºa voia regimul comunist!) ºi, surprinzãtor, strãin ºi de o arie culturalã care generase  modernitatea Europei de est înainte de 1945. În acest sens elocvent este epilogul, un citat de o jumãtate de paginã din John Lukacs, Confessions of an Original Sinner, de unde se poate desprinde ideea cã exilul din propria þarã îl mai urmãrea un timp pe est-europeanul evadat în lumea liberã:

„Suntem exilaþi, risipiþi prin America, deplasaþi, refugiaþi, dupã crudul potop rusesc al celui de-al doilea rãzboi mondial. Pentru mulþi dintre noi descoperirea Europei a început din puncte de plecare americane. Abia în America am contractat gripa europeanã, acea nostalgie a locurilor faþã de care „madeleina“ lui Proust era doar un biscuit […]. Oricum, diferite cu totul de locurile noastre natale, de Budapesta sau Praga sau Szeged, mã rog,  de unde vom fi provenit, locuri în care nu ne puteam întoarce sau unde, în cel mai bun caz, reveneam cu tristã seriozitate, lipsiþi de iluzii.” (p. 231).

ªi aºa poate crede cineva cã odatã, pentru fugarii din lagãrul nefericirii fãrã întoarcere, exilul era pretutindeni.