Imediat dupã 1990 literatura memorialisticã a cunoscut un veritabil boom. Dacã înainte vreme erau îngãduite doar referinþele personale la cuplul dictatorilor ºi la membrii de familie (a lor, bineînþeles!), în compensaþie, dupã cãderea Ceauºeºtilor, a erupt (ºi) individualismul în literaturã, ascensiunea în topul orientãrilor editoriale ºi al preferinþelor publicului a jurnalelor, memoriilor, evocãrilor ºi amintirilor de tot felul surclasând cãrþile de poezie, de publicisticã ºi eseuri, chiar ºi romanul. Auto-ficþiunea a ajuns sã batã detaºat atât literatura de ficþiune propriu-zisã cât ºi aºa zisa metaliteraturã.

Nu este locul sã mai fac aici menþiuni despre o asemenea literaturã – am avut asemenea demersuri cu alte prilejuri, pe de o parte; pe de altã parte, repertoriul în domeniu este deja prea vast –, ci doar sã-mi exprim pãrerea cã, în sfârºit, cãrþile auto-referenþiale au atins apogeul, cererea este suprasaturatã de ofertã ºi ar cam fi momentul unor ordonãri ºi ierarhizãri. Unul din criteriile sau din procedeele (cã doar se vorbeºte atât de mult despre procedures!) care ar putea fi un indice de valoare este alegerea, selecþia în scopul unor abordãri critice analitice. Pentru cã, vorba unui prieten, scriitor ºi el: dacã înainte de 1990 o carte bunã putea sã fie comentatã ºi în treizeci de cronici ºi recenzii, astãzi, dacã ai douã-trei astfel de semnale, trebuie sã te bucuri. Este un indiciu cã, din noianul de cãrþi, bune, mediocre sau proaste, tocmai cartea ta a intrat în vizorul unor critici. Ceea ce vrea sã spunã cã nu numai selecþia este dificilã, ci ºi confuzia e mare ºi coteriile sunt multe.

Dacã am plasa în topul preferinþelor critice cele douã cãrþi de amintiri ale lui Valeriu Cristea – este vorba de Dupã-amiaza de sâmbãtã (1988) ºi Bagaje pentru paradis (1997) – aproape nimeni nu ar fi surprins. În primul rând valoarea criticului le impune de la sine, în al doilea rând ambele au cunoscut deja reeditãri, prima în 1999 ºi 2006, a doua în 2007, la Cartea Româneascã. Valeriu Cristea (1937-1999) s-a impus drept un critic de primã mãrime al anilor ’70 ºi ’80 ºi începutul deceniului ultim al secolului trecut în special prin Spaþiul în literaturã, Dicþionarul personajelor lui Dostoievski, Fereastra criticului, Despre Creangã, A scrie, a citi, unele din aceste cãrþi înregistrând de asemenea reeditãri, ca dovadã a actualitãþii ºi, mai cu seamã, a utilitãþii lor. Spirit de mare pãtrundere intelectualã, prevãzãtor, prob ºi echilibrat, Valeriu Cristea ºi-a demonstrat în mod constant calitãþile nu doar în sectorul criticii, dar – ºi aici, pentru neavizaþi, destul de surprinzãtor – ºi în acela al literaturii auto-referenþiale. Presimþind parcã scurtimea unei vieþi dedicate cititului ºi scrisului – criticul a pãrãsit aceastã lume la 62 de ani – el s-a grãbit sã adauge unei duzini de cãrþi aparþinând genului ºi cele douã volume de amintiri. Trebuie deci sã subliniem: nu jurnale, nu memorii, ci amintiri. Scriitorul îºi propune sã rememoreze – este în chestiune, prin urmare, un act voluntar – îndeosebi acele momente din trecut care l-au fãcut fericit. Aceasta nu înseamnã cã, printre ele, nu-ºi fac loc ºi clipe mai puþin plãcute. Amintirea este aºadar tema, mobilul ºi sursa Dupã-amiezii de sâmbãtã ºi a Bagajelor pentru paradis. La Valeriu Cristea amintirile constituie însã ceva mult mai special, mai secret: ele sunt frânturile de fericire pãmânteascã ce vor deveni o prelungire a acestei vieþi în viaþa de dupã moarte. Legãtura lui cu „dincolo”, condiþia prezumatã (ºi asumatã!) a intrãrii în paradis, care trebuie sã fie un loc de (re)întâlnire a persoanelor care s-au iubit aici, pe Pãmânt, iatã „învestitura” ce îi este acordatã amintirii prin nobleþea spiritualã a lui Valeriu Cristea! Ascunziºurile pline de farmec ale acestui spirit nobil, sincer ºi calm, sunt de naturã sã atragã ºi sã incite ºi pe alþii la rememorare ºi visare, fiindcã amintirile sunt în egalã mãsurã o adevãratã grãdinã a deliciilor.

Nu trebuie sã credem, aºa cum am avizat deja, cã, de pildã, în Bagaje pentru paradis – titlu anticipativ de altminteri – nu îºi gãsesc locul ºi amintiri neplãcute ori triste. Am de gând sã pornesc în comentarea acestui volum chiar de la una din amintirile de acest fel, poate cea mai puternicã, ce a influenþat în mod decisiv destinul autorului, aºa cum el însuºi o spune. În aprilie 1959 tânãrul Valeriu Cristea a fost exmatriculat din facultatea de litere de la Bucureºti. Pretextul: partipriul în favoarea unui coleg, Gh. Udr., persecutat politic ºi exmatriculat pentru cã era fiul unui om ce deþinea ceva avere, pãcat mortal în acei ani tulburi de teroare dejistã. Aºa a ajuns Valeriu Cristea la a doua întrerupere a studiilor (prima fusese abandonarea studiilor începute, fãrã vocaþie, la o facultate de mecanicã) ºi la experienþa, de doar câteva luni totuºi, de muncitor necalificat pe un ºantier. Reluarea studiilor s-a întâmplat dupã puþinã vreme, însã, în loc de 1960, el a terminat facultatea în 1962. ªi, de aici, tot rãul spre bine, putem spune împreunã cu autorul, fiindcã numai aºa a fost posibilã cea mai fericitã întâmplare a vieþii lui. A fost repartizat la o ºcoalã din satul Gruiu, din preajma Snagovului, ºi aici a cunoscut-o, dupã câteva luni, pe profesoara Doina, care îi va deveni soþie ºi suprem scop în viaþã, adicã, ne lãmureºte, V. Cristea, prin marea afecþiune ce i-o purta, el avea datoria ºi fericirea de a o apãra ºi o a iubi la fel ca în prima zi. Într-adevãr, în lipsa copiilor pe care nu i-au putut avea din pricina unui viciu imunitar al soþiei, viaþa lui a gravitat în jurul Doinei, pe care o vedea într-o luminã divinã, ca pe Însuºi Dumnezeu. Umanismul profund se hrãneºte vãdit din aceastã mare iubire, dar ºi din bunele sentimente faþã de rude, de prieteni ºi de vecini, adeseori evocaþi în carte. Am ºi surprins o primã componentã a Bagajelor pentru paradis: iubirea de oameni ºi fericirea împãrtãºitã cu ei.

Alte coordonate ale cãrþii pe care gliseazã, de fapt, amintirile sunt pasiunea venerabilã pentru literaturã, începând cu marea literaturã rusã, care îl are în frunte pe „cel mai mare poet al suferinþei umane” , Dostoievski: „Primul meu contact cu Dostoievski s-a produs în anii adolescenþei. Pe la 16-17 ani, într-o primãvarã, în preajma Paºtelui, am citit Crimã ºi pedeapsã…”. Tot aici, nu putem ignora imensa preþuire pentru Tudor Vianu, cel mai mare dintre profesorii pe care i-a avut în facultate: „Tudor Vianu a fost omul, din literatura românã, la care am þinut cel mai mult”. Nu departe de Vianu este aºezat apoi Edgar Papu. Lecturile pasionate (cele din adolescenþã – niºte sãrbãtori) ºi apoi studioase au fost piatra unghiularã a personalitãþii lui Valeriu Cristea. Intrarea timpurie în redacþia Gazetei literare (1964), prin bunãvoinþa afabilã a lui Tiberiu Utan, a fost împlinirea uni vis nesperat, aºa cum singur noteazã în Bagaje pentru paradis. Aici a fost coleg cu S. Damian, Ovid S. Crohmãlniceanu, Eugen Simion, G. Dimisianu, Lucian Raicu, Nichita Stãnescu. De Gazeta literarã, devenitã în 1968 România literarã, se leagã întregul destin critic al lui Valeriu Cristea. Mai cu seamã angajarea în redacþia revistei, mijlocitã de uitatul ºi uneori blamatul Tiberiu Utan, a fost începutul fericit al îndelungatei lui prestaþii critice.

Alte coordonate pe care gliseazã amintirile ºi care sunt, ºi ele, veritabile pietre de temelie ale personalitãþii sensibile ºi intelectuale sunt audiþiile muzicale din anii tinereþii studioase ºi cinematograful, unde, ca atâþia alþi tineri înzestraþi ai vremii, Valeriu Cristea s-a delectat cu capodoperele de la mijlocul secolului XX. În fine, aº mai aminti cã evocarea locurilor prin care s-a perindat Valeriu Cristea, din prima copilãrie pânã la stabilirea definitivã la Bucureºti, cu întâmplãrile trãite ºi cu oamenii cunoscuþi prin acele pãrþi (sudul Basarabiei, Galaþi, Corabia, Arad, Cluj, Craiova) furnizeazã multe secvenþe, în mare parte plãcute, ce intrã în materia inestimabilã luatã de spiritul unui om curat ºi înþelept pentru a încãpea în viaþa veºnicã. Fãrã a mai umbri aceastã imagine de luminã a mãrturiei unui om despre sine, aºa cum a simþit el cã a fost în intimitatea lui cea mai adâncã, vreau sã spun: fãrã a mai vorbi despre obsesia morþii, prezentã ºi ea în carte ºi de care s-a ocupat în detaliu Livius Ciocârlie în prefaþã, aº încheia chiar cu niºte gânduri ale lui Valeriu Cristea suscitate de un „act” cu totul banal – cãratul lemnelor, iarna, din pivniþã:

„Parcurgem întâmplãri interesante, citim cãrþi interesante, cunoaºtem oameni interesanþi, trãim într-un cuvânt o viaþã interesantã pentru ca într-o bunã zi sã ajungem sã constatãm cã memorabile cu adevãrat pentru noi, de o inexplicabilã importanþã sunt, de fapt, clipele în care, de pildã, urcãm o scarã din pivniþã, þinând în braþe o construcþie de lemne suprapuse, înaltã pânã la bãrbie…”.

Farmecul discret, magia ascunsã a amintirilor ºi fericirea „inexplicabilã” de a le retrãi îl însoþesc pe Valeriu Cristea în eternitate.