La început, când am auzit că publicase două sau trei romane, nu i-am dat importanţă. Le-am răsfoit apoi şi am dedus că autorul era preocupat de oamenii unui loc anume, totuşi nu ocolit de faimă în istoria sudului nostru campestru, este vorba de Băileşti, şi că îşi agrementează prozele cu diverse întâmplări şi figuri, trăite şi cunoscute graţie profesiei de anchetator. Să fi fost prin 1995. Ion Floricel era, altminteri, o persoană deschisă la fire, volubilă, jovială, un spirit „popular”, neavând nimic din răceala, încruntarea şi severitatea unui procuror, aşa cum se afla el ca statut profesionist, de vreo două decenii. Tot aşa a rămas până în ziua de azi, doar mai puţin procuror prin contractul de muncă, fiindcă, între timp, excedat probabil de duritatea şi de riscurile insidioase ale primei profesii, a intrat în avocatură. I-au rămas însă spiritul justiţiar şi fervoarea căutării adevărului, ce se prelungesc neoprite în romanele sale, pentru că Ion Floricel a continuat să scrie şi să publice, numărul cărţilor semnate de el gravitând în jurul… jubiliarului zece. Dacă, prin 1988, când începea să scrie, considera că încearcă doar să-şi satisfacă un hobby, în 1995 el devenea membru al Uniunii Scriitorilor cu trei romane publicate (Moarte deocheată, Pământ însângerat, Iubirile care ucid), iar în 1998 obţinea chiar premiul Filialei Craiova a U.S.R. pentru al patrulea roman, Castelul, 1997. Aproape stupefiant saltul de la începuturile unui hobby la un premiu acordat de un juriu format din scriitori consacraţi! Ion Floricel primise, cred, cel mai puternic stimulent de a continua, aşa că, în 2002, şi-a trecut în palmares încă o izbândă, prin atribuirea celui de al doilea premiu al Filialei Craiova a U.S.R. pentru romanul Fel de suflete, 2001. Trecătorul (2003) şi Aceeaşi lume (2005) s-au alăturat celor mai înainte enumerate, însă Ion Floricel tinde să devină notoriu prin publicarea ciclului Teicanii, prima oară acest titlu apărând pe coperta unei cărţi din 1998, scoasă la editura craioveană Pasărea măiastră. Dacă existau deja, în literatura română, Comăneştenii lui Duiliu Zamfirescu, Şoimăreştii lui Mihail Sadoveanu sau Vlaşinii Ioanei Postelnicu, de ce n-ar fi încăput aici şi Teicanii lui Ion Floricel? Personaje şi referiri la fapte şi stări de lucruri din acest roman răzbat şi în altele, aşa încât ideea unui roman ciclic nu este nicidecum o iluzie.

Sunt înclinat să susţin că Ion Floricel se impune în primul rând prin tenacitatea şi perseverenţa de a scrie, captivat fiind de un nestins ataşament faţă de locurile de baştină, comuna Poiana Mare şi apoi urbea Băileştiului, din care face un adevărat topos literar. Teicanii lui se învârt în acest spaţiu, care, desigur, are legături strânse cu metropola ţinutului, adică urbea Craiovei. Câmpia Doljului, mai cu seamă regiunea riverană Dunării, nu a fost ocolită de talentul scriitorilor contemporani şi îmi vin imediat în minte cel puţin două romane ale lui Gabriel Chifu (Unde se odihnesc vulturii şi Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunţită), care au ca topos oraşul Calafat şi împrejurimile, ca şi povestirile şi romanele lui Jean Băileşteanu, aproape exclusiv legate de zona Desnăţuiului.

Firescul şi ritmicitatea cu care a publicat şi s-a impus Ion Floricel ca prozator mă duc cu gândul la o necesitate şi la un reflex asemănătoare respiraţiei. Volubilitatea, întinderea, alternanţele ce îi individualizează textele decurg tocmai din această naturaleţe, dintr-o retorică a pledoariei, nu rareori vecină cu rechizitoriul, alteori spumoasă, chiar locvace, câteodată subiectivă, pe alocuri partizană. Toate aceste abilităţi sunt probate de romancier şi în ultima lui carte, A fost o lume, Scrisul Românesc, Craiova, 2008. Însuşi titlul romanului ne trimite iute cu gândul la trecut, la apelul la memorie şi la evocare, ceea ce nu e deloc deplasat. După cum mărturiseşte chiar autorul în scurta notă introductivă, A fost o lume este o carte esenţializată (?) ce se include în „epopeea Teicanii– Fel de suflete”, prin esenţializare trebuind să înţelegem, tot după explicaţiile lui Ion Floricel, că A fost o lume continuă şi „însumează chintesenţa artistică (atât cât înţelege autorul) a cărţilor Ancheta s-a sfârşit în zori, Pământ însângerat, Iubirile care ucid / Castelul, Singuraticul şi Taina”. Pretinzându-se un adept şi un practicant al realismului, autorul este convins că va capitaliza prin scris moştenirea unor „oameni cari au fost” (vorba lui Nicolae Iorga), experienţa lor de viaţă, evenimentele la care au participat, moralitatea exemplară a unora.

Ţinând cont de cele consemnate mai sus, trei la număr îmi par a fi modurile de scriitură de care uzează autorul: evocarea, ancheta / investigaţia şi rechizitoriul / critica cu accente acuzatoare. Cu alte cuvinte antecedentele, cercetarea faptelor şi culegerea informaţiilor („moştenirea capitalizată”!) şi, în fine, aducerea (explicită, deschisă) în faţa unei instanţe (cititorul) şi incriminarea unor fapte şi autori condamnabili. Îmi asum astfel – dar nu sunt eu nici primul, nici singurul – riscul de a afirma că metodele de reconstituire a unor realităţi prin care lucrează romancierul sunt sensibil analoage cu cele ale investigatorului judiciar, ale anchetatorului şi (eventual) ale acuzatorului. Cu atât mai mult se justifică constatarea în cazul lui Ion Floricel, fiindcă este aproape de neconceput ca în subconştientul unui asemenea scriitor să nu funcţioneze, de multe ori insesizabil, schemele şi mecanismele unei profesii care marchează în profunzime o personalitate cât de cât sensibilă. Ţelul principal al demersurilor de scriitor rămâne, inevitabil, căutarea, descoperirea şi afirmarea publică a adevărului, atâta cât un roman se poate institui într-un proces public, nu numai în dimensiune juridică, ci şi morală şi socială. Să nu uităm că, în acest sens, ne stă la îndemână un exemplu faimos: Roşu şi negru, capodopera lui Stendhal. Exersarea metodei şi alternanţa modurilor de scriitură îl recompensează pe Ion Floricel cu destule reuşite în tentativa de a evoca o lume care, altfel, ar fi fost pe veci pierdută, din zona Poiana Mare-Băileşti, o lume despre care scriitorul vrea să spună adevărul şi să-i exalte valorile morale şi tradiţiile, atunci când este cazul; o lume care, în cele din urmă, se prelungeşte până astăzi, în alta unde, deşi trăiesc urmaşii Teicanilor, valorile morale şi tradiţiile binefăcătoare sunt serios deteriorate sau de-a dreptul ignorate. În sfârşit, o lume în care şi instituţiile cele mai respectabile ale autorităţii statului sunt în suferinţă. Pentru ilustrare iată ce scrie un om din interiorul sistemului despre… tribunale:

„Tribunalul…

Instituţie judecătorească ale cărei începuturi se pierd în negura timpurilor. Poate… de când cu apariţia Codului lui Hamurabbi în vechiul Babilon, cod ce avea la bază legea talionului: „ochi pentru ochi”, „dinte pentru dinte”. Când, de atunci, se făcea legătura între omorul premeditat şi cel săvârşit prin imprudenţă; când omorul era aspru pedepsit, făptaşul găsit vinovat fiind condamnat la moarte. Când, azi, execută câţiva ani de închisoare, continuându-şi, după aceea, viaţa în linişte în timp ce victima s-a făcut pământ. Iar cei rămaşi în viaţă… sfârşesc neputincioşi în aşteptarea judecăţii supreme, ce se crede a avea loc dincolo de moarte.

Lăcaşul unde atotputernică ar trebui să fie Zeiţa Dreptăţii. Unde, în fiecare din zilele lucrătoare ale săptămânii, ar trebui ca drepturile încălcate să fie reparate. Remuşcările celor mai mulţi sugerează simptomele speranţei (utopice!) într-o lume fără tribunale. Şi fără cei care le slujesc. Se observă lesne, după rătăcirea privirilor prin toate colţurile sălii de şedinţă.

Ce s-ar face lumea fără tribunale?”

Elocvente spusele unui om care nu uită că „Dragostea nu mai iese, de acolo unde intră, ca igrasia!”, dar şi că, din nefericire, „După politică, justiţia este al doilea mare păcat!”. Acesta este omul legii şi al literelor Ion Floricel.