Imaginație, viziune, profeție
de Ioan LASCU
Despre poetul și gravorul englez William Blake, născut la Londra în 1757 și stins din viață tot acolo 70 de ani mai târziu, la noi se cunosc destule și totuși nu prea multe lucruri, în așa fel încât el să fie înțeles în toată profunzimea operei sale. Considerat genial de unii istorici, răsărind la orizontul literaturii europene odată cu zorii romantismului, Blake este în același timp și neoclasic și mistic. A dus o viață modestă și curată, crezând neîncetat în steaua lui, creând în același spirit de la un capăt la altul, inspirat de valorile morale și spirituale cele mai înalte. A intrat în grădina literaturii cu volumul de poezii Poetical Sketchies, care a avut o circulație restrânsă, „între prieteni”. Cam în același timp el și-a deschis un atelier de imprimerie împreună cu un gravor pe nume James Parker. Începuse să picteze cu câțiva ani mai înainte și expusese o acuarelă chiar la Royal Academy. Din aceeași perioadă datează așadar încercările de gravor și de poet, dar și începutul viziunilor lui Blake. Va rămâne un spiritualist și un vizionar toată viața și va crede cu tărie în Hristos Dumnezeu, care, pentru el, reprezintă îndumnezeirea Omului și puritatea creștinismului. De altfel, în epocă englezilor le plăcea să se considere a fi în directă filiație cu izvoarele primare ale creștinismului, pretinzând că Iosif din Arimateea ar fi ajuns în Anglia ca un veritabil apostol și ar fi adus cu sine Graalul. Puterea lui William Blake de a se transpune în viziunile sale a făcut-o chiar pe soția sa Kate să afirme: „Am avut prea puțin parte de tovărășia domnului Blake. El e mereu plecat în paradis”.
Propensiunea paradiziacă dă naștere unui întreg ciclu de poeme, denumite Cântece ale inocenței, care împreună cu Cântecele experienței vor alcătui unul din cele mai importante volume de versuri semnate William Blake. Ceea ce trebuie imediat relevat este conținutul artistic sincretic al cărții, pentru că Blake era mai întâi gravor și apoi poet. El își ilustra poemele conform cu tematica acestora, imaginea grafică împrejmuind și dominând de regulă, cel puțin la prima vedere, versurile care închideau în ele însele imaginea poetică. Este în cauză și primatul artelor simultane asupra artelor succesive. Era și o modalitate originală de a face artă, nu singulară însă, pentru că, încă din secolul al XVII-lea în literatura franceză fusese inventată caligrama, totuși relativ departe în ce privește elementele de compoziție față de îndrăznelile lui Guillaume Apollinaire din 1918. Oricum William Blake venea după o îndelungată tradiție, aproape integral medievală, a cărții iluminate, inluminium fiind imaginea ce ornamenta textul, căreia francezii Evului Mediu i-au spus enluminure, acest termen fiind atestat încă din 1302. În cele din urmă Cântecele Inocenței și ale Experienței vor arăta ca o carte pictată, fiindcă materialele folosite pentru crearea imaginilor aparțin exclusiv picturii și gravurii în culori. Imaginile ce decorau textele, de cele mai multe ori încadrându-le cu totul, erau mai puțin ilustrative și mai mult alegorice și simbolice. Ele beneficiau și de o stilizare obținută tot în buna tradiție medievală și clasică, în așa fel încât de multe ori elementele pur decorative, în cele mai multe rânduri florale ori vegetale, se pot revendica fără echivoc de acolo. Sursa de inspirație majoră, atât a lor cât și a cântecelor în versuri ale lui Blake, rămâne textul biblic, atât vetero- cât și neo-testamentar.
Triada din titlu reprezintă cheia interpretării artei picturale și poetice a lui Blake. Imaginație (Imagination) însemna pentru el a vedea dincolo de lucruri, a se transpune în viața paradiziacă. Aceasta este un „exercițiu spiritual de explorare vizionară” prin care i se îngăduia pătrunderea în viața de dincolo, dar, repet, în una a purității, a inocenței și a iubirii. La revenirea, tot prin spirit, la cele pământești, artistul reda prin simboluri plastice și poetice străluminările sale, nimic altceva decât viziunile avute. Viziunea (Vision) reprezenta forța divină de a se alătura jocului îngerilor în chiar universul lor, acolo unde îl transporta imaginația. Tocmai relatarea acestor viziuni celor dornici, cu mintea și cu inima, de izbăvire se închipuie în ceea ce numește William Blake profeție (Profecy). Vom spune, împreună cu Iana Maravis, traducătoarea ultimei ediții a Cântecelor Inocenței și ale Experienței, autoare și a prefeței, a unui comentariu și a tabelului cronologic, că Blake „Îl venerează pe Dumnezeu oriunde, prin ce îi este mai în fire: vision, profecy, imagination.” (op. cit., p. 268; v. și supra).
Ediția bilingvă publicată la Editura RAO în 2006 este somptuoasă, așa cum îi șede bine oricărei cărți-obiect, cum se prezintă și Cântecele Inocenței și ale Experienței. Dacă în prima parte, după cum spuneam, William Blake ne poartă, asemenea unui Dante al secolului al XVIII-lea, prin Paradis, în cea de a doua, el ne plimbă prin ungherele vieții întunecate de Istorie. Este vorba, fără îndoială, de supliciile și de primejdiile care pândesc existența oamenilor după căderea din paradis. Inocența este și vârsta primei copilării, care nu se poate uita toată viața, ea este însă și duhul angelic care a zburat din rai odată cu izgonirea omului primordial, de altfel singura reminiscență paradiziacă, ce i se dăruiește omului în primii ani ai vieții, tocmai pentru ca să-și mai aducă aminte câte ceva despre puritatea pe veci pierdută. Paradisul lui Blake e legat tocmai prin această inocență de Pământ, așa cum puritatea, chinuită în Istorie, rămâne unica legătură cu divinul și nu îngăduie uitarea totală a originilor celeste ale umanului. Autorul Cântecelor Inocenței și ale Experienței se situează în fertila tradiție engleză a lui Shakespeare și mai cu seamă a lui John Milton, poetul orb al secolului al XVII-lea, care a imaginat Paradisul pierdut (Paradise Lost) și Paradisul regăsit (Paradise Regained).
Poeziile lui Blake sunt străbătute de o afectivitate etică învecinată, pentru criticul modern, cu un soi de sentimentalism umanitar. Gingășia, tandrețea, curăția și compasiunea îi însoțesc pretutindeni versurile. Dacă în primul ciclu inocența este încă salvată, deoarece toate poemele se încheie printr-un fel de happy end, depășirea oricărei pățanii și a oricărei nenorociri fiind, până la urmă, posibilă, în al doilea durerea, nenorocul, adversitățile nu sunt totdeauna înfrânte, deoarece ele sunt circumscrise nu într-o vârstă paradiziacă, ci în una istorică. Antiteza puritate (atemporală) / istoricitate este principalul vector de structurare a gândirii poetice a lui William Blake. Atmosfera idilică din Cântecele Inocenței este înlocuită de una mai sumbră, istoric-omenească, din Cântecele Experienței. Nevinovăția infantilă căreia poetul îi dedică versurile din prima parte este substituită de scrutarea timpului și de chemarea îndreptată către sufletul căzut din a doua parte. În Introducerea la Cântecele Inocenței poetul exultă: „Colindam zicând din fluier / Când, purtat de armonie, / Un copil pe-un nor văzut-am / Cum râdea spunându-mi mie: // « Zi un cântec despre Miel! » / I-am cântat cu drag nespus. / « Cântă-l iar! », s-a rugat el. Și-am cântat așa, de-a plâns”. În Introducerea la Cântecele Experienței același poet avertizează: „Glasul Bardului, ascultă-l! / El privește-n timp și peste; / În urechea lui grăit-a, / Sfânt, Cuvântul ce pășea / Printre pomii de poveste // Chemând Sufletul căzut, / Lăcrimând, în seară, rouă; / În puterea Lui e polul / Înstelat și, chiar căzută, / El, lumina ar face-o nouă.” Armonia din prima parte va fi aici restaurată, din când în când, prin primenirea luminii, căci speranța răzbate în pofida durerii.
Poezia lui Wiliam Blake din Cântecele Inocenței și ale Experienței este tumultuoasă, entuziastă, pe alocuri chiar patetică. Viața pământească este orânduită în ambele ipostaze, mai ales inocentă la început, mai cu seamă frământată și nesigură odată cu ieșirea din copilărie. Ilustrativă este, în acest sens, reluarea unor teme din primul ciclu în cel de al doilea: Coșarul, Băiețașul pierdut / Fetița pierdută, Băiețașul regăsit / Fetița regăsită, O zi sfântă de joi, Cântecul doicii. Feeria și idilismul, asemănătoare cu aerul din unele comedii shakespeariene, sunt umbrite, în partea secundă, de o atmosferă de sumbru realism dickensian, dar îmblânzită în același spirit de căldura unor simțiri prea-omenești. Lumea zbuciumului și a durerii este străluminată însă, în răstimpuri, de nădejdea recuperării paradisului pierdut. Religiozitatea pregnantă a autorului ne pătrunde asemenea apoftegmei Sfântului Paul, în care ni se spune că ne-au fost date credința, nădejdea și dragostea, dar, în cele din urmă, va rămâne numai dragostea. Și Willliam Blake trăiește și scrie în acest spirit. Iubirea lui, de oameni și de Dumnezeu, învăluie întreaga fire, pământul și cerul, durerea și dorința de mântuire. Poemele sale sunt purificatoare, senine și armonioase, asemenea visului său de pace și de izbăvire.
Traducerea Ianei Maravis reușește în general să țină pasul cu ritmurile și cu muzicalitatea copilăroasă ori melancolică a versului lui Blake. Oricum, publicarea unei asemenea cărți este meritorie, cu atât mai mult cu valoarea ei estetică este sporită de reproducerile de bună calitate ale gravurilor, datorită, după cum se menționează, plasticianului Mircia Dumitrescu, care ne explică în Postfață în ce constă Tehnica gravării la William Blake. În sfârșit, și pe acest plan „rezolvările de excepție ale William Blake, maestru absolut, [îl fac unul] dintre aceia care a crezut în autonomia de exprimare a gravurii și i-a revoluționat mijloacele. […] Desenator și poet singular însă, a văzut cu ușurință posibilitatea de a-și tipări poeziile ca unicate…”.
|
|