Între cărţile Vechiului Testament, Psaltirea se prenumără printre cele mai cunoscute, traduse şi pline de har. Pe deasupra aceasta are şi o netăgăduită forţă poetică. Părintele Bartolomeu Anania crede că, fără nici un înconjur, „Cununa poeziei vechitestamentare este Cartea Psalmilor, sau, aşa cum s-a impus prin terminologia greacă, Psaltirea”. Tot în recenta sa traducere a Bibliei, părintele Anania ne lămureşte că: „Numele vine de la instrumentul muzical psaltérion, un fel de harpă a zilelor noastre, cu care era acompaniată recitarea sau cântarea imnurilor religioase”. În fine, psaltérion-ul devenit „un fel de harpă” este complementar altui instrument pomenit deseori în textele biblice – e vorba de alăută – care „este, oarecum, echivalentul românesc pentru „ţiteră”, instrument muzical asemănător cu harpa, a cărui cutie de rezonanţă îşi are puterea jos, la bază, de unde coardele pornesc în sus. Ea este simbolul faptelor pământeşti care îşi află preţul în cer (mila devenită comoară)”. Cum anume este alăuta complementară cu psaltérion-ul (harfa) aflăm numaidecât citind că acest din urmă instrument muzical e prevăzut cu o „cutie de rezonanţă [ce] îşi are puterea sus, către vârf, de unde coboară cele zece coarde. Ea simbolizează cele zece porunci ale Decalogului, dar şi cele cinci simţuri ale trupului îmbinate cu cele cinci ale duhului, prin care trebuie să-l lăudăm pe Domnul (Cassiodor)” (v. Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Bucureşti, 2001, pp. 615, 650). Din aceste necesare clarificări ale unor vechi înţelesuri ale câtorva termeni psaltici se vede încă o dată că psalmii sunt, în genere, cântece de laudă înălţate lui Dumnezeu de către credincioşi între care cel dintâi a fost regele David, creatorul majorităţii acestora. Iată de ce harpa, alăuta, flautul şi tamburina sunt frecvent menţionate în textele psalmilor – ele sunt instrumente de acompaniament ale laudelor către Domnul, care ies din gura celor ce-l glorifică. Mai mult, putem deduce că harfa este un instrument nobil, divin, fiindcă din cutia lui de rezonanţă situată sus, în ceruri, se pogoară înţelepciunea, frumuseţea şi iubirea dumnezeiască (a se vedea metonimia Decalogului), pe câtă vreme alăuta este mai umilă, cucernică, având cutia de rezonanţă aşezată în partea de jos, mai aproape de pământ, de unde se înalţă rugile şi imnurile de slavă ale celor drept credincioşi întru iertarea păcatelor şi implorarea lui Dumnezeu. Simbolic, cele două instrumente fac legătura între pământ şi cer, între credincios şi Dumnezeu.

Alături de alte numeroase texte ale Vechiului Testament, Cartea Psalmilor are şi o certă valoare poetică, aşa cum s-a subliniat de atâtea şi atâtea ori. „Din textele psalmilor pot fi extrase cele mai grăitoare exemple de artă poetică ebraică”, opinează tot Bartolomeu Anania, cum se ştie ultimul tălmăcitor şi comentator român al Bibliei (op. cit., p. 615). Ca o paranteză, fie spus că el se consideră doar un revizor şi nu un traducător al cărţii sfinte şi sigur că are dreptate într-o oarecare măsură. După părerea domniei sale, măiestria acestei arte poetice rezidă în primul rând în ceea ce se numeşte paralelism. Sub acest aspect, părintele Anania insistă asupra a trei feluri de paralelism:

„Paralelismul sinonimic, în care cel de al doilea stih repetă ideea primului şi o rosteşte oarecum altfel”.

„Paralelismul antitetic pune cele două stihuri în opoziţie sau în contrast de gândire”.

„Paralelismul sintetic sau formal, în care cel de al doilea stih preia ideea primului şi o transmite celor următoare, amplificând-o; în acest fel, primele două paralelisme (sinonimic şi antitetic) se întrepătrund” (ibid.).

Cu siguranţă că valenţele poetice ale psalmilor nu se reduc doar la aceste trei tipuri de paralelism, ci ele se dezvoltă prin atâtea şi atâtea procedee retorice şi figuri de stil asupra cărora nu putem insista în cadrele strâmte ale unei simple cronici de carte, dar dorim să ne despărţim de părintele Anania menţionând încă o observaţie pertinentă privitoare la improprietatea titlurilor unor versiuni literare precum Psaltirea în versuri sau Psaltirea versificată. Argumentul este acela că „psalmii au fost compuşi dintru început în versuri; ediţia de faţă nu face altceva decât să restaureze arhitectura lor poetică originală, aşa cum se află în textul Septuagintei” (id.). Aşadar, pentru că psalmii au fost compuşi de la început în versuri, orice reîntocmire a lor „pre stihuri” trebuie că este, dacă nu rebarbativă, cel puţin redundantă. Pare că oricare versificator secund al psalmilor nu bagă în seamă o evidenţă canonică de netrecut.

Cum să procedăm atunci cu călcătorii de canon începând cu mitropolitul Dosoftei şi a sa Psaltire pre versuri tocmită de la 1661? Sau cu Psaltirea în versuri a timişoreanului Eugen Dorcescu din 1997? Cea mai simplă ieşire din încurcătură este abordarea acestor versiuni versificate în primul rând ca texte literare, fără a emite vreo pretenţie canonică şi cu atât mai puţin dogmatică sau liturgică, lucru de altfel imposibil din moment ce ele nu au apărut cu binecuvântarea patriarhului Bisericii Ortodoxe Române şi cu încuviinţarea Sfântului Sinod. Nu ştim exact care a fost, la vremea respectivă, funcţia dogmatică sau liturgică a Psaltirii pre versuri a lui Dosoftei, el însuşi înaltă faţă bisericească, dar, cu certitudine, celelalte versificări ale psalmilor, săvârşite de către autori laici, nu au nici o veleitate de acest fel.

De la această premisă porneşte, cu modestia de rigoare, şi Şerban Foarţă, ultimul îndrăzneţ versificator al Psaltirii, într-o formă originală ce se numeşte Cartea psalmilor pre stihuri retocmită acum de Şerban Foarţă, o ediţie bibliofilă marca Brumar, Timişoara, 2007. Deci cu dreptate spune Foarţă în a sa predoslovie „că textu-mi propriu nu se vrea, nici n-are cum să fie, unul canonic (de psalmodiat, adică, în biserici); după cum nu este nici unul de ordin strictamente filologic, – intenţia lui fiind una de natură, în primul rând, poetic-literară”... Cu poezia înainte, de altminteri o încercare pe cât de temerară pe atât de grea, Şerban Foarţă purcede la reîntocmirea psalmilor în versuri scurte de opt-nouă silabe, cu anevoinţă ritmate şi rimate, într-atâta de anevoioasă îi este trecerea de la alexandrinele originale majoritare la octosilabice. Bineînţeles, este impropriu să vorbim de versuri alexandrine în cazul psalmilor, atâta timp cât ei au, cel puţin în versiune românească, o prozodie variabilă, compunându-se şi din versuri sensibil mai lungi (de şaisprezece până la douăzeci de silabe), iar versurile de douăsprezece silabe nu respectă neapărat ritmul iambic şi cezura după cea de şasea silabă. Structura de poem în proză a versetelor biblice, despre care se vorbeşte frecvent, este o categorie retorică mult mai plauzibilă, ea îngăduind traducătorului şi, deopotrivă, versificatorului o libertate de mişcare mai mare.

Lectura psalmilor în versiunea Şerban Foarţă, tare priceput, de altminteri, la grefarea a tot soiul de tehnici originale în aparatura celor tradiţionale, nu este una tocmai seducătoare, ea necesitând efortul de a ritma, de a respecta cezurile şi ceea ce în retorica franceză numim coupe şi enjambement dimpreună cu poetul. Aşadar un fel de scandare apropiată de cea aplicată poeziei latine s-ar potrivi lecturii cu voce tare a psalmilor de curând versificaţi de poetul din Timişoara. Noua reaşezare prozodică impune, inevitabil, şi unele modificări ale lexicului poetic, aşa încât sunt vizibile câteva diferenţe între textul Psaltirii restaurat întru originalitatea Septuagintei de părintele Anania şi Cartea psalmilor pre versuri retocmită acum de Şerban Foarţă. Iată ca exemplu, aleatoriu ales, un fragment din Psalmul 26. Mai întâi textul canonic aşa cum a fost restabilit de B. Anania:

„Un lucru am cerut de la Domnul, şi pe acesta-l voi căuta:

să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele,

văzul să mi-l desfăt în frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Său.

Că El m-a ascuns în cortul Său în ziua necazurilor mele,

în ascunzişul cortului Său m-a adăpostit,

pe stâncă m-a înălţat,

iar acum, iată, capul mi l-a înălţat deasupra vrăjmaşilor mei;

cortul Său l-am înconjurat şi’ n el am jertfit jertfă de laudă;

laude voi glăsui, Domnului îi voi cânta.”

Vine acum şi versificarea… neforţată, atât cât s-a putut de poeticească, a lui Şerban Foarţă:

„N-am cerut alta de la Domnul / decât să locuiesc cu Domnul, / în casa Domnului, pre Domnul / să-l văd în sfântul nimb al Său; / căci m-am ascuns în cortul Său, / la greu, în sfântul cort al Său, / în taina cortului, adâncă, – / apoi m-a înălţat pe stâncă; / eu cortului aducu-i încă / şi încă laude, acum / când îl înconjur cu sfânt fum / iar inamicii mei sunt scrum”.

Având, probabil, în minte şi textele tocmite sau traduse în secolul al XVII-lea (Psaltirea pre versuri a lui Dosoftei şi Biblia de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino), Foarţă nu şi-a reprimat şi bine a făcut, având în vedere, tenta literară a încercării sale, o uşoară tendinţă arhaizantă, de care nu se resimte însă textul martor, actualizat dar şi conform cu originalul, al lui Bartolomeu Anania. Menţionând şi plăcuta, totuşi, anevoinţă a nenumăratelor intercalări şi inversiuni sintactice, se cuvine să remarcăm iscusinţa (recunoscută) şi reuşita (la îndemâna celor puţini) a celei mai recente versificări a Psaltirii, săvârşită sub pana lui Şerban Foarţă, atât de frumos întocmită livresc de Editura Bumar în cap cu Robert Şerban şi răsplătită cu un premiu special al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2007.