Mihai Gramatopol, scriitor, istoric de artă şi specialist în studii clasice, s-a născut la Sibiu în februarie 1937 şi a trecut în lumea umbrelor aproximativ şaizeci de ani mai târziu, în martie 1998. Relativ cunoscut prin numeroasele lui studii şi cercetări despre civilizaţia şi cultura Greciei Magna, a Daciei şi a Imperiului Roman din epoca imperială, Mihai Gramatopol şi-a cucerit, desigur, un loc însemnat în domeniu, atât prin numărul remarcabil de materiale şi cărţi publicate cât şi prin consecvenţă, seriozitate şi competenţă. Spirit prin excelenţă de factură clasică, savant, meticulos şi mereu bine aplicat, Mihai Gramatopol a lăsat în urma lui şi o puzderie de articole şi studii risipite prin reviste de specialitate, materiale a căror publicare sistematică şi revalorizare cade în sarcina posterităţii. Aşadar un prim corpus intitulat Studia I este urmat de al doilea, numit la fel de simplu Studia II şi publicat la Braşov, Transilvania Expres, în 2008. Personalitate polivalentă, M. Gramatopol s-a manifestat, aşa cum se afirmă în Wikipedia, enciclopedia liberă, ca „istoriograf, eseist, istoric de artă, estetician, traducător”, însă preocupările i-au fost şi mai vaste pentru că el s-a lăsat atras de „numismatică, epigrafie, gliptică, sticlărie, podoabe, monede, toreutică, statuete de bronz şi de teracotă, fildeşuri (arte miniaturale), istoria artei antice, filozofie”. Pentru necunoscători putem lămuri că gliptica este arta gravării şi decorării unor pietre preţioase ori semipreţioase, ca şi a mulajelor pentru monede sau medalii, în timp ce toreutica se referă tot la o artă, anume aceea a sculptării şi asamblării lemnului, aurului şi fildeşului în Grecia antică, iar mai târziu la sculptura bronzului în genere.

Dintre numeroasele sale cărţi, cităm Moira, mythos, drama (debut editorial, 1969), Civilizaţia elenistică (1974), Dacia antiqua, Artă şi arheologie dacică şi romană (ambele apărute în 1982), Enciclopedia civilizaţiei romane (tot în 1982, coautor), Arta imperială a epocii lui Traian (1984), Portretul roman în România (1985), Arta monedelor geto-dacice (1987), Antichitate şi modernitate (2000), Morfologia dezastrului (2005), Gustul eternităţii. Memorii (în două volume, 2006) şi nu ne-am oprit decât la cele care ni se par a fi cele mai semnificative. Mihai Gramatopol a colaborat la foarte multe reviste de specialitate dar şi literare, între care şi revistele Ramuri şi Mozaicul.

Seria de studii adunate şi publicate în volum, în ordine cronologică, începe cu Studia I şi continuă până la Studia IV. Astfel, primul volum al acestei ample culegeri debutează cu studii elaborate, redactate şi susţinute în cadrul unor colocvii, simpozioane, conferinţe desfăşurate din 1964 până în 1969, iar ultimul include materiale din perioada 1992-1996. Studia II acoperă perioada dintre 1969 şi 1978. O laborioasă şi valoroasă activitate de cercetător ocupă aşadar viaţa lui Mihai Gramatopol vreme de patru decenii. Savantul a fost şi un competent traducător din domeniile lui de specialitate, dar şi din câmpul literaturii, în panoplia sa figurând şi transpunerea în română a unei cărţi celebre precum Memoriile lui Hadrian semnată de Marguerite Yourcenar şi apărută la noi în 1983. A abordat opere de greutate şi texte mai restrânse scrise în greacă, latină, franceză şi engleză.

Cu toate că un nume ce persistă şi astăzi, ca şi mâine, în memoria oamenilor de cultură şi a literaţilor, Mihai Gramatopol este, poate, mai puţin cunoscut pentru specializarea sa mai mult decât scrupuloasă, pentru competenţele perseverent acumulate şi exercitate într-un domeniu considerat îndeobşte arid: antichitatea greco-latină şi geto-dacică, însă tocmai de aceea cu adevărat meritoriu şi demn de elogii. Aplecându-se asupra epocii antice şi studiind aspecte ale culturilor amintite şi interferenţele ce s-au produs între acestea, Mihai Gramatopol are contribuţii esenţiale în domeniul relativ obscur şi sărac în izvoare al civilizaţiei dacice, pe care a încercat perpetuu să o pună într-o nouă lumină, în special prin proximitatea culturilor balcanice şi a celei greco-latine, ca şi prin bogăţia (totuşi) de obiecte materiale din domeniul monetar, ornamental, casnic, utilitar, militar şi, nu în ultimul rând, artistic propriu-zis. Dacă dorim să exemplificăm aceste constante preocupări prin corpusul de texte intitulat Studia II, putem evidenţia teme şi direcţii de cercetare precum Iconografia monetară dacică autohtonă, Monede dacice din bazinul Oltului Mijlociu, Podoabele în Dacia romană, Artizanal şi provincial în arta romană, Portrete romane imperiale descoperite la Apullum, un eseu despre motivul animalier în arta traco-dacilor, câteva consideraţii despre arta monetară din Grecia Mare şi Sicilia ş.a.

Interferenţa şi influenţele exercitate între culturi învecinate devin obiect de studiu şi reflecţie mai cu seamă pentru că în bazinul Dunării de jos şi în Peninsula Balcanică, în antichitate s-au făcut cunoscute şi au fost receptate două mari culturi, greacă şi romană, ele venind în contact cu altă cultură relativ diferită şi extinsă ca arie, cea traco-geto-dacică, care, la rându-i, a avut atingeri în nord cu anumite forme de cultură celtică. În ce priveşte arta romană din epoca imperială, se vorbeşte despre o artă romană în general, dar şi despre arta provincială în special, care nu reprezintă decât arta diverselor provincii în care s-a impus arta majoră prin contaminarea respectivelor culturi locale, între care acelea din Dacia şi Galia contau printre cele mai masive şi specifice.

Abordând o asemenea problematică încă din 1969, Mihai Gramatopol observa cu oarecare nelinişte că, „în conturarea peisajului artistic al vremurilor târzii ale imperiului”, „lipsesc încă până astăzi, şi din păcate aceasta este o realitate valabilă pentru întregul cuprins al lumii romane, studiile de sinteză privind estetica artei provinciilor, atât de diferite între ele”, chiar dacă „numeroase monumente, aparţinând diferitelor categorii artistice, au fost publicate cu migală şi devotament decenii de-a rândul” (Studia II, pag. 114). Contribuţiile aşteptate în acest sens ar fi cu atât mai valoroase cu cât arta antichităţii târzii face trecerea către evul mediu timpuriu, contrar unor păreri care susţin că arta medievală nu are legătură cu antichitatea, ci ar avea rădăcini mai degrabă într-o protoistorie destul de nebuloasă. Constatând că arta figurativă dacică „în esenţă de natură religioasă (…), a dispărut odată cu cucerirea romană pentru bunul motiv că reprezenta, aşa cum s-a întâmplat şi în lumea celtică, una din principalele forme de rezistenţă împotriva proaspătului cuceritor”, Mihai Gramatopol s-a oprit cu deplină îndreptăţire la „interpretarea unor monumente până acum necercetate din punct de vedere stilistic-iconografic, monedele dacice, singurele capabile a ne duce la cunoaşterea artei figurative dacice” (op. cit., pag. 120). Aşadar, dacă stăpânitorii romani din epoca ulterioară domniei împăratului Titus, demolatorul Templului lui Solomon, la anul 70 după Cristos, se dovedeau intoleranţi faţă de culturile popoarelor supuse, ceea ce a dus la o regretabilă împuţinare a surselor şi a mărturiilor arheologice, atenţia cercetătorilor se putea îndrepta îndeosebi înspre obiectele utilitare şi decorative de mici dimensiuni: monede şi podoabe. Sunt aproape singurele relicve originale ale culturii autohtone din epoca Daciei romane, fiindcă altele precum statuile sau ceramica au fost parţial sau în întregime lucrate după modele romane. În această perspectivă sunt cu osebire necesare studii precum cel intitulat Podoabele în Dacia romană, a cărui premisă sună cât se poate de convingător: „Categoria podoabelor în provinciile Imperiului roman prezintă unele particularităţi de studiu de la care Dacia nu face nici o excepţie” (ibidem, pag. 128). Totodată, prin studiile numismatice efectuate pe emisiunile monetare dacice reprezentate în diverse fonduri şi colecţii, Mihai Gramatopol s-a străduit să reliefeze caracterul original al unora dintre ele şi să evidenţieze „locul pe care îl ocupă în seriile monetare dacice” (v. op. cit., pag. 23).

Fie şi numai prin atare preocupări – însă ele au fost mult mai numeroase şi mai variate în unitatea domeniului culturii din antichitatea daco-romană – Mihai Gramatopol dă dovadă nu numai de spirit ştiinţific selectiv, călăuzit de vocaţia originalităţii, ci şi de un eminent patriotism, prin permanenta aspiraţie de a scoate la lumină ponderea deloc neglijabilă a culturii „de substrat” în istoria şi spiritualitatea românească.