Teoretician al literaturii şi eseist de marcă, cunoscător în profunzime al mai multor culturi neolatine între care cultura portugheză se situează în prim plan, Mihai Zamfir este – şi poate cei atraşi de literatură o ştiu mai puţin – şi un romancier de certă valoare. Specialist în stilistică, istorie literară şi literatură comparată, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, profesor şi profesor invitat la universităţi din Lisabona şi Brasilia, Mihai Zamfir inspiră respect şi preţuire prin înaltele lui competenţe puse în valoare pe parcursul unei prodigioase cariere. Pe deasupra, el are prestaţii apreciate şi pe plan diplomatic, între 1997 şi 2000 fiind ambasador al României la Lisabona, iar din 2007 în Brazilia.

Ca autor al unor lucrări de sinteză sau ca fin eseist, Mihai Zamfir s-a făcut cunoscut prin publicarea unor opere a căror tematică vorbeşte de la sine: Proza poetică românească în secolul XIX (1971), Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (1976), Poemul românesc în proză (1981), Formele liricii portugheze (1985), Din secolul romantic (1989), Discursul anilor ’90 (1997) ş. a. Dintre romanele scrise de Mihai Zamfir, credem că sunt demne de amintit Poveste de iarnă (1987), Acasă (1992), Se înnoptează. Se lasă ceaţă (2006). Foarte recent, la Editura „Cartea Românească” i-a fost publicată ediţia a II-a a unui impozant roman intitulat destul de straniu Educaţie târzie şi apărut prima oară în două volume în urmă cu vreo zece ani.

Părând la prima vedere nejustificat de lung (647 de pagini!), Educaţie târzie determină pe cititorul tenace să-l parcurgă până la capăt şi nu fără a savura numeroase situaţii tensionate şi insolite, scene ce se repetă după nişte prescripţii puţin diferite de la episod la episod. Desele repetiţii ale unor situaţii determinate de aceleaşi raporturi între, de altfel, puţin numeroasele personaje ale cărţii pot părea oţioase, pot dezangaja un cititor mai puţin insistent. Până la urmă însă tocmai strategia prozatorului de a varia scenariile multelor episoade asemănătoare, de a păstra sau chiar de a ridica tensiunea dintre protagonişti şi ritmul relatării îl ţin în priză pe lector, care, fără regrete, ba chiar cu satisfacţie, ajunge la capătul unui roman-maraton, sub acest aspect o raritate a literaturii scrise în prezent. Variaţiunile pe aceeaşi temă se alimentează din relaţia de dragoste pătimaşă, mistuitoare şi, totuşi, impură, dintre Alexandru Şerban, un cunoscut critic şi istoric al artei, şi Cora Stângaciu, o femeie divorţată, ajunsă, vorba bătrânului Balzac, la vârsta critică de treizeci de ani.

Întâmplările au ca punct iniţial faimoasa mişcare din Piaţa Universităţii din Bucureşti. Fundalul lumesc pe care sunt ele proiectate este, desigur, acea vreme de cumplită bâjbâială ce a venit imediat după evaporarea comunismului. Oamenii s-au trezit deodată într-o libertate crudă, fără certitudini, cu care nu ştiau ce să facă. Intelectualul rasat Alexandru Şerban, care dusese timp de peste două decenii o viaţă familială tihnită, o întâlneşte din întâmplare pe Cora Stângaciu, o femeie gracilă, stranie, de o frumuseţe tulburătoare. Fostă soţie de actor ratat, trăind într-un bloc sordid dintr-un cartier mărginaş, Cora exercită asupra criticului de artă, pe atunci şi director de muzeu, o seducţie vecină cu magia. După câteva întâlniri fugare în Piaţa Universităţii, inevitabilul se produce: între cei doi, un bărbat intelectual de patruzeci şi cinci de ani, până atunci familist „de profesie”, şi o femeie divorţată şi boemă de treizeci, având pe cap şi un copil năbădăios de nouă ani, începe o relaţie amoroasă insaţiabilă, indeşirabilă, care ameninţă să îi consume până la… carbonizare. Scenele de amor fizic, repetate cu voluptate, cum ziceam, până aproape de exces, sunt elementul care presară sare şi piper peste toată factologia romanului, fără ca naratorul să se teamă de excedarea cititorului fidel. Exact aceleaşi scene de apropiere carnală, în care se trăieşte la temperaturi magmatice, furnizează principala sursă (con)substanţială a cărţii. Pe lângă ele, febrilitatea despărţirilor temporare, conjuncturale – de pildă câteva plecări în străinătate ale lui Alexandru Şerban – şi fervoarea dorinţei de fi din nou împreună se interpun între variaţiunile tematice.

Uneori la limita dintre trivialitate şi pasiune, secvenţele amoroase dintre cei doi parteneri de condiţii atât de diferite sunt în ton cu predispoziţiile psiho-sentimentale ale unei lumi care, în cele mai rele cazuri, s-a lăsat „posedată” de manele şi telenovele. Senzaţia impurităţii legăturii amoroase dintre cei doi este întreţinută de modul de a vieţui într-o lume în curs de corupere sufletească, dar şi de neputinţa lui Alexandru Şerban de a o rupe complet şi definitiv cu soţia, care îi rămâne credincioasă şi în durerea ei de femeie înşelată cu o nepăsare aproape cinică. Din punct de vedere moral, peste iubirea impetuoasă a Corei şi a lui Sandu se lasă umbra neîmplinirii. Incertitudinea şi susceptibilitatea încep să îi roadă. În spaţiul afectiv dintre îndrăgostiţi încep să se insinueze personaje dubioase, cu pretenţii abjecte – Mihai Stângaciu, fostul soţ al Corei, în pragul decăderii, îl şantajează pe Alexandru Şerban, invocând tot soiul de false motive pentru a-l extorca din ce în ce mai des de bani. El pătrunde mai întâi în modestul apartament al Corei însoţit de o gorilă pe nume Gigi Bâgu, un „boxer maşinist”. După mai multe întâlniri în oraş pentru a obţine mereu bani de la peştitul Şerban, cei doi îl agresează pe acesta într-un parc din „cartierul îndepărtat”, mizer şi dezolant, unde locuia Cora. Puriul îndrăgostit este înjunghiat în spate de Bâgu, ajunge la Urgenţă unde se zbate între viaţă şi moarte, apoi urmează o lungă convalescenţă. Aşa are loc despărţirea de Cora, fără priviri, fără cuvinte, cu spatele întors unei mari şi zguduitoare aventuri impure. Alexandru Şerban se întoarce volens-nolens în căminul conjugal şi se reintegrează vieţii de familie la fel de discret precum plecase.

Aproape uzând de procedeul deus ex machina, romancierul preferă să rezolve astfel o „legătură periculoasă” ce nu părea să lase loc nici unei ieşiri rezonabile. Soluţie plauzibilă, în spiritul lumii amestecate şi repede coruptibile în care trăim, iar Mihai Zamfir nu scapă ocazia să ne administreze astfel de autenticitate, de veridic, ce intervine atât de bine, de necesar, în desfăşurarea narativă.

Intervalele dintre sinuozităţile impuse de variaţiunile pe tema amorului incendiar sunt umplute, într-o manieră bine gândită, firească, discretă, de descrierile unui Bucureşti boieresc de odinioară, a unor cartiere şi străzi încă intacte şi pline de farmec, din perioada interbelică, a anotimpurilor ce se perindă într-un mare oraş expus tuturor intemperiilor. Tot ca „material de umplutură”, la fel de inspirat introdus în paginile romanului, trebuie menţionate numeroasele divagaţii pe teme de istorie a artei, de cultură urbană şi de incursiuni în istoria şi specificul câtorva locuri din străinătate, vizitate de Alexandru Şerban, între care câteva oraşe din Germania, apoi Roma, Perugia, Paris, Coasta de Azur. Educaţie târzie împleteşte pasiunea şi aventura cu evocarea şi cultura rafinată. Frapantă este şi plăcerea şi minuţia cu care scriitorul descrie scenele amoroase dintre două personaje perfect verosimile, pentru că împărtăşesc aceleaşi experienţe şi sunt încercate de acelaşi tentaţii ca şi noi, contemporanii lor. Nu în ultimul rând să menţionăm şi faptul că Mihai Zamfir invocă de mai multe ori flaubertiana Educaţie sentimentală drept model al surprinzătoarei lui Educaţii târzii.