Cunoscut din 1996 ca poet, autor al unor vo-lume de versuri remarcate de critică (Orbi în paradis, Diapazonul de sânge, Cartea Psalmilor (semne de iubire)), Paul Aretzu a ţinut să se afirme şi în ipostaza de critic literar, de prin 2002 începând să semneze frecvent recenzii şi cronici prin reviste literare din cele patru zări. Prezente constant în paginile revistei Ramuri, incursiunile critice ale lui Paul Aretzu şi-au găsit întâiul punct de convergenţă editorială în paginile unor Viziuni critice, volum apărut la Editura Ramuri în 2005. Angrenându-se fervent în activitatea critică, după alţi doi ani el îşi adună cronicile între coperţile altei cărţi intitulate mai pretenţios Scara din bibliotecă (Editura Ideea europeană, 2007). După cum era de aşteptat citind titlul şi scurtul avertisment din deschidere, Scara din bibliotecă ar fi trebuit să ne ofere nu nişte simple recenzii şi cronici literare ci, în primul rând, eseuri şi meditaţii pe marginea actului lecturii, într-o eventuală alternanţă cu texte de referinţă despre cărţi exemplare. Pentru că iată ce ne spune în deschidere Paul Aretzu:

„Prezenţă văzută/nevăzută, scara din bibliotecă este una nesfârşită, pentru că, odrăslind, ramurile ei duc în toate direcţiile, în toate timpurile şi în toate minţile. Desigur, un capăt al ei coboară spre infern/abisalitate, unde scrisul încă amorf se zvârcoleşte şi geme în foc nestins, iar celălalt duce spre paradis/infinit, unde cuvintele ascendente au aripi de libelule uriaşe”.

Oare chiar aşa să stea lucrurile cu textele ce urmează să compună Scara din bibliotecă, al cărui titlu, inutil să mai amintesc, este o parafrază a unei binecunoscute scări biblice? Intuind că textele alcătuitoare ale volumului nu vor urca prea sus pe o asemenea scară, în finalul scurtei introduceri Paul Aretzu încearcă să-i mai reducă dimensiunile:

„Scara din bibliotecă, instrument sine qua non, este o construcţie aparent firavă (s. m., I. L.) – aidoma lanţurilor spiralate, plutind parcă în abstract, ale nucleotidelor genetice, dar purtând în ele toată forţa eredităţii – de fapt coloana vertebrală a unei complicate axiologii estetice [...]. Onoarea omenirii se bazează pe memoria culturală a cărţilor, iar criticul literar/cititorul este scărarul din bibliotecă al autorilor”.

Să urmărim aşadar pe memoria culturală a căror cărţi se întemeiază onoarea omenirii în abordarea lui Paul Aretzu, scărarul din bibliotecă. Critic de întâmpinare fiind, e de la sine înţeles că pe unele din cărţile apărute cel mai recent la noi, în marea lor majoritate semnate de poeţi, unii mai importanţi, alţii de toată mâna. Deşi ordinea ce stabileşte succesiunea cronicilor îmi scapă, să citez câteva din numele înşiruite (în sus sau în jos, nu se ştie, deoarece Paul Aretzu confundă direcţia cu sensurile): Petre Stoica, Constanţa Buzea, Constantin Abăluţă, Nicolae Prelipceanu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Ivănescu, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Andrei Zanca, iar dintre poeţii de categoria a doua Vasile Petre Fati, Octavian Doclin, Aurelian Titu Dumitrescu, Ion Georgescu, Anca Pedvis, Petruţ Pârvescu, Liviu Georgescu, Linda Maria Baros.

În partea doua, mult mai redusă ca întindere, Paul Aretzu se ocupă şi de câteva cărţi de proză, dintre care una scrisă de poetul Ştefan Augustin Doinaş (T de la Trezor). În sfârşit, secţiunea a treia şi ultima reuneşte recenzii şi microeseuri despre unele cărţi de publicistică, critică literară, eseuri etc. Cum era aşadar de aşteptat, un poet-critic este atras cel mai tare de cărţile altor poeţi. Treizeci şi două din cele patruzeci şi şapte de texte critice inserate au ca obiect de lucru cărţi de poezie. În afară de inventarul de mai sus, lămuritor asupra preferinţelor lui Paul Aretzu, ceea ce poate să intereseze, chiar în primul rând, este discursul critic şi metodele prin care el încearcă să schiţeze, aşa cum afirmă în textul iniţial (cu titlu omonim: Scara din bibliotecă), „o scară (valorică) intrinsecă, ale cărei nervuri sunt asemenea arterelor pulsând în cărţi şi ai cărei fuscei cunosc neîncetat permutări determinate de cititori, de critici şi de alte imponderabile”. Aşadar scara valorică a cărţilor are, în viziunea lui P. Aretzu, nervuri (imposibil!) dar şi fuscei (concret, la propriu); nervurile sunt vii, pulsatile, iar fusceii sunt interşanjabili, în funcţie de… receptarea cărţilor, variabilă diacronic, cum e de presupus, căci criticul nu face precizarea de rigoare. Tot după cum e de presupus, Paul Aretzu intenţionează să ne reveleze (cuvântul îi aparţine) o ierarhie valorică a unor cărţi recente, selectate însă după nişte criterii ce rămân secrete, de altminteri o ierarhie subiectivă şi de moment, pentru că totul este supus schimbării. Cum am înţeles chiar din afirmaţia criticului, fusceii scării „cunosc neîncetat permutări”. În acest caz tentativa de ierarhizare a criticului nu este oare zadarnică începând chiar din momentul structurării cărţii? Şi, pe deasupra, ce să credem? Că, în ordinea derulării cronicilor, Petre Stoica (deoarece cu o cronică la Pipa lui Magritte începe cartea) este pus pe fuscelul cel mai de sus ori cel mai de jos al scării, iar Vasile Petre Fati, de pildă, este mai sus ori mai jos decât Gheorghe Grigurcu ori Mircea Ivănescu?

Pentru că nu e limpede cum urcă sau coboară pe scara din bibliotecă „îngerii” de azi ai poeziei române, m-am gândit că Paul Aretzu lasă cititorul, critic sau nu, să stabilească el o anumită ierarhie. Sunt de urmărit atunci cu atenţie, aşa cum sugeram, discursul şi metodele critice. Discursul critic are, cum ştim, o structură şi uzează de o terminologie, al cărui rol major este valorizarea treptată a textului descris, pentru a conduce, în final, după o demonstraţie, la formularea unor judecăţi de valoare. Totodată nu trebuie să scăpăm din vedere că discursul critic trebuie adecvat, nuanţat de la carte la carte, de la poet la poet, presupunând că scriitorii şi cărţile de valoare au statut de unicitate, nici repetarea, nici imitarea lor neducând nici pe departe la crearea altor valori pe măsură. Ce ne spune însă criticul Paul Aretzu despre, să zicem, primii cinci poeţi recenzaţi şi aşezaţi pe „scara din bibliotecă”? În ce-l priveşte pe bătrânul Petre Stoica, ne relevă că lirica sa este, între altele, „o meditare fină a unei realităţi inepuizabile”, iar poetul practică simplitatea, pe când Pipa lui Magritte este „un monolog elegiac despre trecere”, autorul fiind acum încercat de „veridicitatea gravă a premoniţiilor”, iar lumea prezentată de el se află „într-un balans crepuscular”. La Constanţa Buzea (Netrăitele) „trecerea şi eternitatea sunt reversibile”, „calea aleasă spre purificare este a smereniei şi a ascezei”, drumul şi stările sunt extatice, realitatea – hieratică, echivalentă cu „neprihana şi asceza religioasă”, spiritualitatea se recuperează „prin smerirea timpului”, există nişte „rigori ale ascezei”, poeta practicând „smerirea cuvântului”, fiind „într-un vădit demers iniţiatic” ca să urzească „cu delicateţe un scenariu iniţiatic, al trecerii…”, iar „timpul capătă valori insolite, iniţiatice”. De la „gesturile simple” ale Constanţei Buzea să trecem la „aspectele cele mai simple ale firii” reperabile în Intrusul lui C. Abăluţă, „o carte „ de meditaţie existenţială” ce mai conţine şi „o elegie a crepuscularităţii”. Sapienţialitatea lui Abăluţă este „firească, simplă”, sunt detectabile în poema lui şi nişte „roade ale crepuscularităţii”, poetul se află într-o „recluziune ascetică”, recurge la „smerenia faptului”, resimte „semnele crepuscularităţii”. Tot la Constantin Abăluţă, în volumul Oraşul Marea „orice fapt este iniţiatic”, iar „tema de bază este trecerea, având [printre] derivate meditaţia existenţială” şi desemnând, puţin mai încolo, o „filosofie a trecerii”. Şi cum unde nu e trecere e tranzienţă, „Realitatea capătă din ce în ce mai mult aspectul iluzoriu al mării, al tranzienţei…”. În final poetul, „smerindu-şi raţiunea”, demonstrează, printre virtuţile de bază, simplitate. În continuare poezia lui N. Prelipceanu este „una a meditaţiei existenţiale”, poate pentru că la el realitatea este ba iluzorie, ba duplicitară, ba în-scenată. Foiletarea (?!) existenţialului este ingenuă, există şi „un traseu crepuscular”, iar poezia (un teatru de altă natură) „urmează însă scenariul fatal, inefabil al trecerii”. Criticul vorbeşte despre „nervurile ideilor” care reflectă, probabil, o realitate „percepută în esenţialitatea ei deconcertantă”. Aşadar iluzia şi duplicitatea (realităţii în-scenate)) capătă esenţialitate! Până la urmă „cartea este dominată de tema trecerii”, iar poetul sfârşeşte „înconjurat de o realitate fulgurantă, iluzorie, heracliteană, pătruns de melancolia trecerii”! Până acum Paul Aretzu nu a putut repera la toţi aceşti poeţi decât unica temă a trecerii, aceasta după ce i-a smerit, i-a trimis în asceză şi le-a impus simplitatea. Nici Gheorghe Grigurcu nu scapă de canon, fiindcă la el „vagul, smeritul, cotidianul, elementele naturii încep să concerteze”, „ducând simplitatea spre limită”, poate pentru că „demersul este smerit”, „inventarul poetic ascetizat”, „textele aparent simple”, dimpreună cu „picturalitatea formelor simple”. „Declicând în toate părţile” pentru o „deschidere conotativă” (!) a criticii, P. Aretzu nu o scuteşte nici pe Marta Petreu de „tema dominantă” reprezentată prin „metamorfozele vieţii finalizate cu moartea”, adică trecerea, cu alte cuvinte, nu o scuteşte nici de exprimarea tranzienţei, nici de „elegia timpului”, nici de decepţia realităţii.

Când abordează cărţi de proză sau de critică şi eseu, Paul Aretzu se limpezeşte, evită în general repetiţiile, cuvintele greoaie, preţioase, criptice şi enumerările rebarbative. Când îi ia în colimator pe poeţi, critica devine stătătoare, repetitivă, prolixă, iar „scara din biblioteca de poezie” stă întinsă pe pământ, vorba francezului, comme un gisant.