Nimic altceva nu parafrazează sintagma din titlu decât titlul altei cărţi, credem că relativ cunoscute, anume: Despre Stalin şi stalinism de Roy Medvedev. Dictatura stalinistă, asemenea celei a prietenului şi apoi a duşmanului de moarte, Adolf Hitler, a făcut să curgă multă cerneală pe hârtie, mai întâi în vest, apoi, după căderea comunismului, şi în est. Nici România nu a stat deoparte, literatura universului concentraţionar proliferând şi la „poale de Carpaţi”, mai cu seamă graţie mărturiilor, rememorărilor şi documentelor publicate pe tema terorii comuniste, de foşti deţinuţi politici, luptători anticomunişti, scriitori şi, în sfera ştiinţei, de istorici. Printre ele se numără, nu fără glorie, o surprinzătoare carte de care, până acum, s-a auzit puţin sau deloc: Gulliver în ţara minciunilor de Ion Eremia. Republicată în 2003, la Profile Publishing, o editură bucureşteană la fel de puţin cunoscută, cartea parafrazează, evident, titlul binecunoscutei Alice în ţara minunilor de Lewis Caroll, dar trimite şi la utopia lui Jonathan Swift, binecunoscută şi ea, Călătoriile lui Gulliver. Romanul a fost publicat mai întâi la Editura Fundaţiei Culturale Române (actualmente I.C.R.) în 1992, prin grija lui Petre Răileanu, redactorul şi prefaţatorul ei. Cât despre autor, Ion Eremia, am aflat că a fost, vreme de trei ani, general în armata română din care a fost înlăturat în 1955, că a făcut războiul atât în est cât şi în vest, pornind, se pare, de la gradul de căpitan. Având o vastă experienţă militară de campanie, fostul general a scris, între 1956 şi 1958, o utopie parodică plină de sarcasm la adresa Uniunii Sovietice şi a lagărului socialist în genere. Întrucât în acei ani publicarea cărţii în România comunizată era de neconceput, Ion Eremia a încercat să trimită clandestin manuscrisul la Paris, printr-un prieten, în speranţa că va fi astfel salvat şi, cine ştie?, tradus în franceză şi tipărit. Voia aşadar fostul general să dea de ştire lumii civilizate şi ce schilodiri ale omului şi drepturilor lui se petreceau după cortina de fier şi după cortina propagandei mincinoase despre bunăstare, fericire, pace şi progres. Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut astfel, temuta securitate a pus mâna pe manuscris iar autorul lui a fost de îndată arestat şi condamnat la 25 de ani de închisoare unde a suferit represiunile regimului între 1958 şi 1964. Însă în tot răul, fie el cât de devastator, există şi o părticică de bine. În închisoare, Ion Eremia s-a apucat să compună, în minte, poezii, piese de teatru şi un roman, Turnul subteran. A continuat să scrie, de astă dată cu condeiul pe hârtie, după ce a fost pus în libertate. De publicat a reuşit s-o facă abia către sfârşitul anilor ´80, în 1986 şi 1987 – Neînfrânţii din ţara zimbrilor, vol. I, II, titlul iniţial fiind Pepelea – şi, în 1989 – În triumf din Ţarigrad, intitulată de autor Maria Butoiana. Toate trei erau cărţi cu subiecte istorice.

Din domeniul istoriei, Ion Eremia a putut „evada” abia după 1989, fiindcă în 1990 i-a fost înapoiat manuscrisul alegoriei satirice Gulliver în ţara minciunilor, cel de pe urma căruia avuseseră de suferit, alături de autor, fratele (George, condamnat la cincisprezece ani de temniţă) şi sora sexagenară (Agripina, osândită la şapte ani de detenţie), ambii pentru omisiune de denunţ. Fie şi numai pentru că a făcut să se abată asupra unor opozanţi ai comunismului, mai mult ori mai puţin declaraţi, patruzeci şi şapte de ani de temniţă grea, şi Gulliver în ţara minciunilor tot ar merita un pic de atenţie.

Această utopie parodică şi satirică este scrisă cu un veritabil talent literar de un autor puţin cunoscut, care, pe deasupra se iniţiase în marea literatură, română şi străină. Om cu o educaţie aleasă şi cu o cultură temeinică, Ion Eremia se „dedă” la una din cele mai dure critici ce au fost vreodată îndreptate împotriva sistemului concentraţionar comunist. El porneşte de la călătoria lui Gulliver pe mare, continuă cu debarcarea de pe corabie şi cu naufragiul solitar pe ţărmul unei ţări necunoscute. Autorul ne avertizează dintru bun început asupra atrocităţilor ce urmează a fi alegorizate, spunându-ne că el, noul Gulliver, preferă Houyhnhnm, ţara cailor, în loc de Yahoo, adică ţara unor creaturi mult mai rele, mai crude, care sunt oamenii!...

Ţara pe care o descrie noul Gulliver se numeşte Kukunia – fără nici o legătură cu kakania lui Robert Musil, a cărui operă nu îi era necunoscută, la data respectivă, lui Ion Eremia. Noua Cezaro-crăie (Keiserlich-Königlich) proiectată, alegoric şi satiric, de Ion Eremia este imperiul sovietic, de la care a noastră fostă „republică populară”a împrumutat atâtea practici şi structuri instituţionale, de fapt întreaga „orânduire”, cu toate „binefacerile” ei. Kukunia din Gulliver în ţara minciunilor reprezintă cea mai terifiantă, mai cumplită utopie a răului ce a putut fi imaginată vreodată şi numai O mie nouă sute optzeci şi patru a lui George Orwell îi mai poate sta prin preajmă. Kukunia este ţara unde sunt călcate în picioare şi terfelite cum se nimereşte toate principiile, cutumele, legile şi drepturile, este ţara unde e pedepsită şi „crima teoretic posibilă”! Peste ea domneşte în absolut Stalin-Granit, „Marele Gigant al Omenirii”, cel mai de seamă geniu al tuturor timpurilor (sic!).

În fine, ajuns în Kukunia prin jocul nefast al destinului, noul Gulliver este numaidecât arestat şi târât în faţa lui Krakavil, mai marele peste puşcării şi lagăre, anchetat şi schingiuit cu o cruzime inimaginabilă pentru a recunoaşte ceea ce nu era, adică spion goldanez (american?). Urmează internarea într-un uriaş lagăr de muncă silnică – Valea Robilor – care aduce atât cu Canalul Dunăre-Marea Neagră în versiunea din 1953-1956, dar şi cu uriaşul Belomorkanal stalinist, care va să zică cu Canalul Marea Baltică-Marea Albă, unde şi-au aflat moartea în chinuri milioane de foşti „cetăţeni sovietici” nevinovaţi. Forţa şi imaginaţia cu care Ion Eremia descrie viaţa şi truda barbară la care erau supuşi deţinuţii sunt magistrale, fiind, incredibil, apanajul unui mare scriitor. Mi-am amintit astfel de pasajele memorabile în care Eugen Uricaru, în reuşitul său roman Supunerea, descria viaţa amarnică plină de cazne a celor aflaţi în lagărul siberian unde era închisă şi protagonista feminină a cărţii. Ca şi în acel caz, sunt tentat să afirm că şi în cazul lui Ion Eremia acesta este cel mai izbutit, mai viguros, mai impresionant capitol al cărţii, de care, citindu-l, orice om cu frica lui Dumnezeu este efectiv cutremurat. Lângă aceste capitole mai pot sta cele referitoare la experimentele de o inimaginabilă barbarie ale academiei kukuneze, la modul cum literatura oglindeşte „măreţele realizări” ale poporului kukunez, sau cum funcţionează neîntrecuta (în minciuni!) presă din Kukunia. Umorul negru şi verbul muşcător, fantezia ce se joacă cu materia satirică sau caustică, cu sarcasmul şi cu ridiculizarea împinse până la extrem, sunt mijloacele cele mai uzitate în scrierea cărţii. Gulliver în ţara minciunilor este, pe deasupra, o carte în care stratageme de tot felul sunt ticluite la fiecare pas, vădindu-se astfel că ea este scrisă de un specialist în tactică şi strategie militară şi numai: evadări, diversiuni, persuasiune, travestiuri, compromisuri de moment, corupere a autorităţilor, funcţionarilor de stat, gardienilor, curse şi capcane ingenioase ş.a.m.d. Şi pentru că nu dispunem de spaţiul necesar unor exemplificări edificatoare pentru toate aserţiunile de mai sus, care îi pot contraria sau face invidioşi pe mulţi, să alcătuim, împreună cu noul Gulliver, Ion Eremia, un repertoriu al presei kukuneze:

„Cel mai mare ziar din Kukunia este organul oficial al granitiştilor, Fericirea Neagră […].

În ordinea importanţei, după Fericirea Neagră vine cotidianul Neagra fericire, „ziar politic independent” – cum îi place să se intituleze. După el, vin alte două mari ziare, tot „independente”: Raiul smolit şi Paradisul întunecat […]. Apoi urmează ziarele ce reprezintă breslele, dintre care citez pe următoarele:

Uimirea cărturarilor, Delirul artiştilor, Vraja potcovarilor şi Extazul hingherilor, ziare care ţin să-şi precizeze, încă din titlu, atitudinea lor faţă de cârmuire. În afară de ele, apar în provincie o puzderie de ziare locale […]. Cităm dintre ele pe: Lingaboul fericit, Votkabirul binecuvântat, Beribarul negru, Kakaradul tuciuriu etc.” (pp. 233-234).

În loc de a fi văzute toate în… roşu, Gulliver le vede, parodic dar şi…cu realistă tristeţe, în negru. Acelaşi râs pantagruelic ne scutură rărunchii atunci când Ion Eremia se opreşte asupra titlurilor din presa kukuneză:

„Articol de fond: Păşim spre limanul fericirii; articol redacţional: Ruşine porcilor şi măgarilor de la cârma Goldaniei!; ştiri interne: Eroul popular Stahanor în a 15-a zi de lucru fără odihnă şi fără hrană. Luaţi-l drept exemplu!; ştiri externe: Goldania în pragul falimentului; rubrica ştiinţifică: Influenţa granitismului asupra mişcării de revoluţie a Pământului.

Pagina a II-a, albă. Explicaţii mai târziu”. (pag. 234)

Monstruoase şi funambuleşti sunt experienţele din academia kukuneză sau reţetele după care se scrie literatura în Kukunia. Ion Eremia, noul Gulliver peregrin printr-o lume unde alienarea si monstruosul nu au atins, pare-se, ultimele limite infernale, poate sta fără jenă – şi o spunem cu toată răspunderea – alături de maeştrii utopiilor puterii din secolul XX. De ce să nu avem şi noi un George Orwell al nostru?