Eseul a cunoscut o amploare mai mult decât respectabilă odată cu redobândirea libertăţii de exprimare care implică şi libertate de opinie. Ne referim, desigur, la ultimii douăzeci de ani. Împreună cu eseul şi speciile înrudite precum comentariul, inclusiv comentariul politic, textul de analiză, editorialul ş.a. nu au rămas mai prejos. Într-un elan interdisciplinar actualmente en vogue eseul a ieşit dintre graniţele literaturii propriu-zise, astăzi vorbindu-se şi de eseul jurnalistic sau chiar de cel filozofic. În ceea ce-l priveşte pe primul, acesta a înregistrat o proliferare ce ar fi fost realmente inimaginabilă în vremea dictaturii, când libertatea presei era o chestiune de pură demagogie; tot astfel şi libertatea de expresie, de opinie etc. Printr-o mare varietate de aspecte, prin imprevizibilul unor evenimente, printr-o mobilitate ce este substituită frecvent de instabilitate, realitatea însăşi se pretează la atare abordări eseistice, analitice, politologice, la comentarii, ipoteze şi mistificări de tot felul. Eseul jurnalistic, numit adeseori şi eseu politic, este un text de frontieră ce aparţine atât literaturii cât şi genurilor de presă. El se învecinează, conţine elemente şi pune în operă procedee specifice unor texte de factură apropiată precum comentariul. Dacă literatura europeană poate avea, după aproape cinci secole, drept model începător faimoasele eseuri ale lui Michel de Montaigne, iar cea nord-americană pe cele ale lui Ralph Waldo Emerson, care se apropie sensibil de literatura de reflecţie dar şi de anecdotă, în cea românească se pot cita cu siguranţă eseurile culturale ale lui Octavian Paler, începând cu binecunoscutele, la acea vreme, Scrisori imaginare.

Cum spuneam, după 1989 eseul s-a lansat „în larg”, pătrunzând şi în „apele teritoriale” ale jurnalismului. Ar fi mai mult decât interesantă alcătuirea unui fişier cu cărţile de gen publicate în cele mai recente două decenii, care ar permite, neîndoielnic, o constatare de ordin cantitativ, dar şi una de ordin calitativ şi taxonomic. Suntem înclinaţi să dăm crezare presupunerii că partea leului ar reveni eseului jurnalistic, politic, şi comentariului, din care nu lipsesc inflexiunile reflexive, puseurile analitice şi veleităţile literare şi culturale. Unul dintre eseiştii de acest gen este şi Traian Ştef, care – şi nu aducem aici vorba de cărţile lui de poezie – a avut o consistentă prestaţie de ziarist şi de analist al „vremurilor noi”. Numărul mare de astfel de producte literar-jurnalistice, dar şi o viziune unitară a problematicii suscitate în lumea noastră de „democraţia originală” au îngăduit lui Ştef o sistematizare a acestora după criterii tematice. Astfel, prima carte de eseuri trata despre ridicol, a doua despre mistificare iar cea mai recentă despre actualitatea… inactuală a României de astăzi, drept pentru care ea este sugestiv intitulată Deficitul de prezent (Editura „Paralela 45”, colecţia „Deschideri”, 2009). Problema vieţuirii în sau a absenţei din prezent este efectiv preocupantă pentru scriitorii şi jurnaliştii de acum. Ea ridică cel puţin două aspecte: primul ar fi lipsa de perspectivă, de viitor, şi ignorarea trecutului în schimbul ancorării excesive, împinsă până la ignoranţă şi hedonism buimac, în prezent, caracteristice, pe plan individual, îndeosebi tinerilor; al doilea aspect ar fi lipsa de actualitate, de sincronizare şi de eficienţă, în plan colectiv, a politicilor şi a instituţiilor statului, a lui the System, cum ar zice americanii, dusă până la demagogie, incultură crasă şi riscul de pierdere a identităţii. În viziunea lui Traian Ştef starea de lucruri din România se găseşte într-o fază critică şi nu de azi de ieri, ci este o caracteristică a istoriei modelate de însăşi „gena noastră”:

„Prezentul înseamnă concurenţă. Omul de astăzi este asemenea atletului care concurează cu toţi din această lume, dar trecutul îi stabileşte ştacheta sau timpul. Occidentalul nu are răgaz. El are timp şi acest timp este umplut cu prezent.

Trecutul nostru nu ne oferă ştacheta. Noi nu am creat forme, ci am imitat. Dar nici atunci când prin imitaţie ajungem la identificare nu suntem mulţumiţi. Ne încearcă tentaţia originalităţii şi dăm în ridicol, în nepotrivire. Fondul nostru ne-a rămas mereu o necunoscută cu care nu ne-am putut nici identifica şi la care nici nu ne-am putut raporta critic. Când am fost îndemnaţi să ne raportăm la trecut ni s-a oferit o mistificare. Şi în mistificare trăim. Prezentul ne oferă această mistificare ce amestecă adevărul cu minciuna, eroismul cu laşitatea, binele cu răul, vinul cu apa”.

Am citat din Cuvânt-înainte pentru că Traian Ştef ne dezvăluie de la bun început care au fost premisele gândirii ce a generat respectivele texte analitic-critice. Deficitul de prezent vine din incapacitatea de a crea forme, care au fost fie imitate, fie împrumutate grosso modo. Inutil să mai amintim în context de formele fără fond ale lui Titu Maiorescu şi de teoria sincronismului a lui Eugen Lovinescu. O face Traian Ştef în unul din texte. Lipsa unei creaţii originale de forme şi a spiritului critic conduce la lipsa de identitate, de specific. Este un efect al mistificării trecutului, cel mai adesea prin naţionalism şi ideologii de tip totalitar. „Occidentalii, spune autorul, trăiesc foarte bine din trecut şi din prezent”. Trecutul lor este întemeietor şi temeinic, „se întreţine şi se vinde, este inepuizabil, este forma”. Nimic mai adevărat. În completare Ştef face însă o afirmaţie surprinzătoare, anume că pe occidentali „Îi interesează prea puţin viitorul”. Aici el vine în contradicţie cu tânărul Emil Cioran din Schimbarea la faţă a României care se străduia să demonstreze că absenţa noastră din istorie decurge din inexistenţa perspectivei către viitor, din absenţa unui spirit vizionar şi profetic. Dă apoi exemplele Angliei, Franţei, Germaniei, Rusiei, pretinzând că marile popoare sunt vizionare. Şi noi credem că indolenţa faţă de viitor, lipsa de proiecte, de planuri, de organizare, traiul la întâmplare, de azi pe mâine, sub semnul lui „fie ce-o fi” sau al lui „ce-o da Dumnezeu” este cauza principală a deficienţelor majore de ordin politic, economic, instituţional şi chiar cultural. Occidentalii au mereu viitorul în faţă, îl proiectează, creează noi forme pentru noi conţinuturi. Existenţialismul, una din filozofiile, unul din modurile de gândire la care Traian Ştef face referire în carte, „incrimina” tocmai omul fără viitor, lipsit de perspectivă, fără opţiuni şi angajament, care trăia exclusiv în prezent. (A se vedea în primul rând Greaţa lui Jean-Paul Sartre şi Străinul lui Albert Camus). Era, cum ni se demonstrează, omul absurd a cărui existenţă se compunea dintr-o succesiune indefinită de „prezenturi”. Spre deosebire de omul absurd al existenţialiştilor, omul precar al lui Traian Ştef trăieşte într-un prezent derizoriu, cvasi-inutil, lipsit de orizont şi de identitate. El suferă de un deficit de prezent.

Deficitul de prezent este în primul rând un deficit de cultură. De aceea şi o bună parte din eseurile ultimei cărţi a lui Traian Ştef au ca temă cultura: Mimetism, modă, canon, Cultură şi valoare, Cultură şi ideologie, „Geomodernitate” şi etnocultură, Iarăşi problema culturii de astăzi, Multiculuralitatea, Casa Culturilor Lumii, Kitsch, ideologie, cultură populară etc. Este o abordare cu atât mai necesară astăzi, în contextul unor noi perspective precum multiculturalismul, culturile regionale, metisajul cultural, deprecierea unor categorii precum cultură naţională sau specific naţional. Problematica acută legată de cultura actuală, de educaţie în genere, este formarea şi cultivarea unui discernământ critic, într-o lume repede schimbătoare, precum şi păstrarea identităţii. Traian Ştef vădeşte o atitudine intransigentă faţă de deficienţele culturale ale lumii româneşti de astăzi, sever criticată şi prognozată drept o lume debusolată, în primejdie de a-şi pierde identitatea, singurul atribut identitar major, grav periclitat şi acesta, rămânând limba română. Text de opinie şi reflecţie, eseul primeşte o infuzie critică aseptică sub condeiul lui Traian Ştef.