Despre filosofia lui homo viator

Bucurându-se de prestigiul unui intelectual rasat şi al unui filosof de mare rigoare şi profunzime – cum altfel s-ar putea vorbi despre o gândire filosofică înaltă şi esenţializată? –, Mihai Şora a debutat cu o carte scrisă în limba franceză, fapt întâmplat chiar la Paris, la celebra Editură Gallimard, în ianuarie 1947. Se numea Du dialogue intérieur. Fragment d´une anthopologie métaphysique şi atrăgea atenţia unor teoreticieni şi filosofi de talia lui Etienne Gilson, Jacques Maritain, Emile Bréhier, Stéphane Lupasco. Tot Etienne Gilson a fost cel care l-a recomandat pentru un post la Centre National de la Recherche Scientifique. Astfel, la vârsta de 30 de ani, Mihai Şora (n. 7 noiembrie 1916) avea toate şansele să pătrundă şi să se consacre în lumea mare a filosofiei franceze, fiind, în primul rând, cel dintâi filosof român publicat la Gallimard. Este urmărit însă de neşansă, pentru că în 1948 se întoarce în ţară ca să-şi revadă părinţii, dar nu mai poate reveni în Franţa (unde plecase cu o bursă de studii, în 1939) – tocmai se lăsase „cortina de fier”… În România lucrează mai întâi la Ministerul Afacerilor Externe, apoi la Editura pentru Limbi Străine, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA) – redactor-şef, Editura Enciclopedică şi Ministerul Învăţământului. La ESPLA (devenită ulterior Editura Minerva), Mihai Şora a lansat noua serie a accesibilei şi mult gustatei colecţii „Biblioteca pentru toţi”, care, din nefericire, a încetat să mai apară după 1990. În 1977 se pensionează şi… de remarcat este faptul că, în toată această lungă perioadă (30 de ani) când este activ funcţionarul şi omul de cultură, filosoful… tace. Imediat, în anul următor, apare la Editura Cartea Românească Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic, scrisă însă cu mult înainte. Anul 1985 înregistrează publicarea, la aceeaşi editură bucureşteană, a celei de a treia cărţi – A fi, a face, a avea. Căderea dictaturii ceauşiste îngăduie revenirea în agora şi în viaţa culturală a multor intelectuali de anvergură siliţi de regimul discreţionar să stea în umbră. Mihai Şora se numără printre membrii fondatori ai Grupului de Dialog Social (GDS), este ministru al învăţământului în primul guvern postdecembrist şi semnatar al celei de a patra cărţi, terminată cu doi înainte – Eu & tu &el & ea… sau dialogul generalizat (Editura Cartea Românească, 1990). Peste cinci ani, la Editura Humanitas apare, în sfârşit, şi versiunea românească a cărţii de debut de la Gallimard, iar peste alţi zece, în 2005, a cincia carte de filosofie – Clipa şi timpul, la Editura Paralela 45. Volume consistente de articole, eseuri, conferinţe, interviuri, evocări precum Firul ierbii (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1998), Filosoficale. Filosofia ca viaţă (Editura Elion, Bucureşti, 2000) sau Locuri comune (Editura Universalia, Bucureşti, 2004) complinesc o activitate şi o operă cu o persistenţă de şase decenii. Proiecte de dată recentă vizează publicarea în versiune românească a scrierilor în limba franceză ale lui Benjamin Fondane şi, de asemenea, o carte de ansamblu, de sinteză, de tip monologal, cuprinzătoare a întregii opere filosofice:

Cartea lui Leonid Dragomir are o compoziţie aparent hibridă dar cu ajutorul ei se urmăreşte efectiv explicarea unei opere şi relevarea unei personalităţi prin raportarea explicită la propria operă şi reflecţie. De aceea primele cinci capitole încearcă să explice/ expliciteze, cu mijloacele filosofului, cărţile (în ordine cronologică) edificate tematic şi conceptual de Mihai Şora, scoţându-le în evidenţă problematica: „dialogul interior” orientat către „salvarea ontologică”, „modelul ontologic” raportat la şi revizuit ca „model po(i)etic”, „modelul ontologic” – „dezvoltări şi aplicaţii”, dialogul extins la/ imbricat în „filosofia politică” şi „temporalitate versus eternitate”. După o atare etalare explicit-analitică, Leonid Dragomir îl provoacă pe Mihai Şora la „discuţii despre” Dialogul interior, Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Clipa şi timpul. Este ingenioasă această punere faţă în faţă, opera fiind (re)examinată din două perspective: expozitiv-analitic-critică şi dialogal-personal-autocritică. Ideatica dar şi istoricul acestor cărţi sunt puse astfel în lumină, mai degajat şi mai accesibil pentru cititorul neiniţiat. Tot pe urma precedentei cărţi – Despre toate şi ceva în plus – Leonid Dragomir se întreţine cu nonagenarul Mihai Şora despre proiectele de viitor, primul fiind indus în intenţia de a publica „cele patru cărţi într-un volum compact ce va purta titlul Sarea pământului”. Legat de acesta, filosoful s-ar gândi să realizeze „o reconstrucţie sistematică a întregului parcurs filosofic”. Al doilea proiect are ca impuls iniţial „lectura Întâlnirilor cu Şestov ale lui Fondane”, care, spune Şora, i-au oferit atunci „o mare revelaţie, o iluminare în legătură cu această relaţie personală cu transcendentul” – „o viziunea teoretică” la Şora, „o fervoare extraordinară” la Fondane. Proiectul se concretizează „într-o acţiune de traducere şi editare a operei lui Fondane, pe care o realizăm, Luiza Palanciuc şi cu mine, într-un act de fervoare comună, fiecare revăzând ceea ce traduce celălalt: o traducere în doi, dar omogenă de la un capăt la celălalt.” (p. 153). O descoperire „la modul vital” a lui Fondane, adăugată acestei fervori a traducerii, justifică proiectul transpunerii din franceză a textelor datând din a doua parte a vieţii lui Beniamin Fundoianu alias Benjamin Fondane, gazat la Auschwitz împreună cu sora sa, în 1945, pe când avea numai 46 de ani.