Două ar fi coordonatele principale pe care se edifică, subtil, chiar diafan uneori, cartea de debut a lui Claudiu Bârsilă, Secunde de grafit, Editura Lumen, Iaşi, 2009, câştigătoare a unui concurs de debut în proză. La ora debutului Claudiu Bârsilă era student în medicină, pasionat de cercetări în domeniul neuropsihologiei. Este o amprentă clară, sesizabilă de la un capăt la altul al cărţii.

Antecedentele lui Ray, personajul central, în speţă un accident misterios şi consecinţele de rigoare, îl rejectează într-un univers paralel, din care el evadează din când în când, încercând să se racordeze la existenţa anterioară. Este ca şi când acelaşi ins ar trăi, succesiv, două vieţi diferite, în acelaşi spaţiu, unde nu se mai regăseşte decât difuz şi fragmentar. Accentul cade, evident, pe memoria afectată de amnezie şi pe încercările de resituare într-o lume devenită subit străină. Eforturile anamnezice, deseori eşuate, alternează cu tentativele de compensare prin imaginaţie a unui trecut şi a unui prezent ce nu mai comunică între ele. Imaginaţia demarează prin senzaţii şi percepţii de moment, reproiectate în alt timp şi spaţiu, oniricul şi reveriile se amestecă cu realitatea, ale cărei viziuni alternează cu altele, ieşite din imaginar şi iluzoriu. Viaţa cotidiană a lui Ray este stranie până la angoasă, când deconcertantă prin autism, când compensatoriu fascinantă prin imaginar. Vizualul este dominant, dar trecutul, cu amintirile lui estompate, nu comunică cert nici cu prezentul vizibil, nici cu imaginaţia compensatorie. Vizualitatea prozei lui Claudiu Bârsilă este accentuată şi de talentul de grafician al lui Ray, un foarte bun desenator, manual dar şi prin tehnică digitală. În treacăt fie spus, acest talent nu-i este deloc străin nici autorului cărţii, pe care el „a asezonat-o” cu destule ilustraţii reuşite, ce-i sporesc neobişnuitul, ilustraţii realizate prin tehnici 3D şi tehnici de grafică digitală. De aceea, prin substituire, câteodată recuperarea realităţii porneşte chiar de la (re)desenarea contururilor corpurilor cu vârful degetelor, acompaniată de senzaţiile tactile aferente:

„Degetul său arătător părea a fi un creion care alerga peste textura hârtiei împrumutând reliefuri şi eliberând grafit, în linii lungi, repetate, nu din nevoia clarităţii, ci din plăcerea parcurgerii unui spaţiu, poate o reducere la scară, inconştientă, a felului în care velierele pe care le văzuse ieri la orizont parcurg reliefurile mării sau poate cum ieri sau mai demult apa învăluia suprafaţa cochiliei acum legată de o sfoară – o pecete calcaroasă a unei comori inerte, o grămăjoară de pietre roşietice” (p. 42).

Nu atrage atenţia numai succesiunea rapidă de planuri vizuale, ci şi insolitul asocierii imaginilor, cu surse atât de diferite: deprinderile graficianului, creativitatea, amintirea şi fantezia. Nu trec neobservate nici rigoarea observaţiei, nici claritatea contururilor puţin mişcate ale lucrurilor, nici confortul senzaţiei plastice. Forme, culori şi compoziţii stranii şi rafinate impun privirii şi desenele autorului, care nu au numai darul de a disipa monotonia ce pândeşte un discurs artistic suprasaturat, dar şi ilustrează inspirat scriitura.

Atunci când textul este ameninţat de aplatizare, Claudiu Bârsilă introduce câte o mică aventură, întâmplare neprevăzută ori dialoguri, de îndată estompate în fluenţa descriptivă şi confesivă. Iubirea şi întâlnirile neprevăzute, trădarea, eşecul şi indiferenţa faţă de un trecut irecuperabil pigmentează textul a cărui forţă se desprinde dintr-o cerebralitate menită să tempereze eventualele excese poetice. Rătăcirile lui Ray într-un spaţiu ostil, de-a lungul unei căi ferate şi, noaptea, în apropierea unei păduri, reîntâlnirea cu doi foşti colegi pe care nu-i mai recunoaşte, trădarea lui Eli, prima iubită a lui Ray, întâlnirea cu Tana şi dragostea ce se înfiripă între ei, redeşteptarea apetitului pentru desen sunt tot atâtea mişcări oscilatorii care feresc textul, cum spuneam, de aplatizare. Lupta pentru redobândirea memoriei pare să aibă sorţi de izbândă prin idila cu Tana şi revenirea pasiunii pentru grafică. În mod simbolic, „Eli ca o memorie” îl părăseşte pe Ray, dar celelalte şanse de recuperare îi sunt date abia acum:

„Simţea că se scufundă în schiţele sale noi. Ţinea creionul mai mult ca pe o pană, uşor, grafitul nu atingea decât vârful asperităţilor hârtiei. Se forma direct din umbre, pas cu pas, ca un studiu, un exerciţiu. Albul plan începea să se diferenţieze în spaţii rotunde şi chema spre el griul, până la estompare” (p. 105).

„Lucra tot mai intens, mai apăsat, simţea că dă viaţă grafitului” (p. 150).

Diferenţierea spaţială a albului, a amneziei, şi chemarea griului, a cenuşiului memoriei, îmi par simptomele unei recuperări posibile. Sigur că este doar o sugestie, pariul cărţii lui Claudiu Bârsilă fiind altul: parcursurile, aproape ştiinţific trasate, de o parte şi de alta a liniei de demarcaţie, relativă, incertă, dintre amnezie, uitare şi amintire, dintre senzaţii şi percepţii şi corespondenţele lor imaginative, dintre estomparea, clarificarea şi amplificarea unor mistere, benefice sau alienante, care locuiesc spaţiul nostru încărcat neuropsihic. Grafitul însuşi este o simbolică materie cenuşie care dă contururi unei interiorităţi.

Nu mă feresc aşadar să aduc vorba aici despre o simbolistică a Secundelor de grafit: în afară de materia cenuşie şi reconturarea interiorităţii (desenele în grafit), iubirea ca un antidot al uitării (Eli, Tana) şi contopirea dintre pasiunea pentru desen şi plăcerea de a fi în prezenţa fiicei proprietarului de expoziţie, un promiţător come back al traumatizatului grafician Ray, sunt alte asemenea sugestii simbolice. Iată finalul, când Ray se gândeşte la viitor. Se va salva prin propriile lucrări:

„Vii până la mine? o întrebă Ray pe fiica bărbatului de la galerie într-o după-amiază. Fac cea mai bună cafea! Ea zâmbi, i-a spus că da, apoi l-a apucat de mână. Mergeau pe jos, pe străduţe, spre casă […]. Însă simţea minunat mâna ei şi îi părea perfect chipul ei, zâmbind. Nu înţelegea despre ce cronică vorbeşte, dar nici nu întreba, era bucuros de viitoarele lucrări la care se gândea”.

Secunde de grafit mi-a adus frecvent aminte, pe parcursul lecturii, de o carte celebră a lui Boris Vian – Spuma zilelor. Şi acolo se derulează istoria, plină de gingăşie, a unui cuplu erotic, Colin şi Chloé, şi acolo iubirea este un antidot, al morţii de astă dată; acolo însă spaţiul domestic se îngustează pe măsură ce se apropie moartea lui Chloé, căreia-i creşte un lotus în plămân. În cartea lui Claudiu Bârsilă (n. 4 noiembrie 1984), spaţiul este recuperat prin repunerea în forme a albului şi trasarea contururilor cenuşii de grafit. În loc de consolare, iubirea este recuperatoare. Secunde de grafit este un debut remarcabil al unui tânăr prozator pe care-l aşteaptă o misiune şi mai dificilă – să confirme!