Autori şi climate, un titlu de o generalitate ce poate lăsa indiferent pe oricare cititor obişnuit, desemnează cel mai recent volum al lui Titu Popescu, publicat în 2009 la Editura clujeană Limes. Eterogenă în ce priveşte conţinutul, cartea nu este, totuşi, lipsită de interes, sfidând implicit lipsa de atractivitate a titlului. Despre autor aflăm, tot din cuprinsul cărţii, că a reuşit „să evadez[e] din închisoarea lui Ceauşescu în august 1987” şi să se stabilească în final la München, în oraşul gazdă el postului de radio „Europa liberă”. Ardelean ca origine, spirit format în citadela universitară a Clujului (aşa cum ne dă de înţeles preţuirea pentru venerabilul Mircea Zaciu) şi prieten cu scriitorii cercului de la Vatra, Titu Popescu s-a exersat în scris despre actualitatea literară românească din ţară şi din străinătate, despre valorile dar şi despre slăbiciunile aşa numitului exil românesc, despre starea de spirit şi de fapt în condiţiile chinuitoarei democraţii înscăunate în ţară după căderea cuplului dictatorial. De altfel volumul se deschide cu un incitant eseu despre Originea suferinţei în România. Nu este singurul material din care deducem că autorului nu îi rămâne indiferentă ţara de provenienţă, aşa cum nu îi sunt indiferente nici starea, nici capacitatea de reacţie a exilului românesc din toată lumea. Referitor la condiţia acestui exil, Titu Popescu remarcă, nu fără amărăciune, tendinţele centrifuge, fragmentarea şi dezbinarea lui, în comparaţie cu exilul maghiar, caracterizat prin unitate, coerenţă şi eficienţă. Revenind la originea suferinţelor românilor de azi, menţionăm că, după ce Titu Popescu enumără „mai multe feluri de suferinţă [ce] îndoliază meleagurile mioritice”, afirmă că ea „stă în două fapte istorice: 23 august, făcut cu o imprudenţă condamnabilă şi fără acoperire pentru stăvilirea atrocităţilor înfăptuite de ruşi, şi eterna stare de colaboraţionism cu puterea a Bisericii Ortodoxe Române”. Verdicte severe dar în mare măsură adevărate. Este pus accentul îndeosebi pe grava greşeală politică săvârşită de tânărul rege Mihai I care, ordonând arestarea lui Ion Antonescu şi încetarea ostilităţilor militare cu ruşii, fără a încheia în prealabil un armistiţiu, a predat oştirea română, practic dezarmată, în mâinile Armatei Roşii. În acest fel România a ajuns în postura unei ţări care capitulase necondiţionat! De aici toate relele ce vor veni, fiindcă ruşii ne vor ocupa fără să întâmpine nici o urmă de rezistenţă. Fusese deschisă cutia Pandorei. Dintre multele consecinţe ale păcatelor ce au ieşit din ea sunt aduse în discuţie Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”, denigrarea şi marginalizarea marilor scriitori, cu Tudor Arghezi cap de listă, disculparea târzie şi formală, în anii ´80, a lui Sorin Toma, ca şi odioasele „teze din iulie” 1971. Nici exilul românesc nu scapă de spiritul critic al lui Titu Popescu, în Note despre presa exilului dar mai ales în lunga şi captivanta convorbire cu Vasile C. Dumitrescu, Exilul şi ţara, inserată la sfârşitul volumului, asupra căreia voi insista puţin mai încolo.

Pedante şi un pic rigide ca scriitură mi se par evocările şi eseurile, ce conţin o notă critică constructivă, din secţiunea a II-a a cărţii. După „climate” vine, evident, rândul „autorilor” şi al cărţilor acestora. Sunt abordaţi de-a valma scriitori din exil şi din ţară: Nichita Stănescu, George Astaloş, Vasile Sav, Mirela Roznoveanu, Gheorghe Istrate, Alexandru Ecovoiu, Adrian Popescu, editorul şi poetul Mircea Petean, istoricul literar Nicolae Florescu ş. a. Deşi bazate pe afinităţi elective, alegerea şi tratarea subiectelor/ subiecţilor nu se dovedesc la fel de atractive, de relaxate, aşa cum stau lucrurile cu „bucăţile de mozaic” ce alcătuiesc secţiunile I şi III. De altminteri Titu Popescu strecoară, la sfârşitul eseului despre Mirela Roznoveanu, un fel de scuză discretă:

„Fiindcă ne situăm în extrateritorialitate, trăim cultura românească în circumstanţele exilului. În cazul înfăptuirilor spirituale, acestea nu sunt favorizate în latura lor de adâncime şi de continuitate: bibliografia şi în general instrumentele de lucru ocupă un perimetru restrâns şi sunt lacunare”. Aşadar anumite deficienţe de informare l-au determinat pe autor să încerce atenuarea „handicapul bibliografic” prin recurgerea la modalităţile eseului, şi: „Ceea ce a rezultat este o reflecţie empatetică desfăşurată în marginea unei opere şi a unei personalităţi”. Este demnă de o bună apreciere această succintă notaţie autocritică!

Efectiv interesante, bine gândite şi frumos scrise sunt eseurile din partea a treia, îndeosebi cele ce au în atenţie Arheologia limbajului, ideile lui Petre Tuţea despre menirea artistului (Filosofia „încremenirii”) sau figura exemplară a profesorului şi scriitorului Mircea Zaciu (O efigie îndurerată a exilului). Aş alătura acestei serii valorice şi insolita încercare, Satul literar, ce încheie secţiunea I a cărţii. Mircea Zaciu, un model de universitar, mentor al mai multor promoţii literare clujene, este evocat într-adevăr simpatetic într-o vreme când se retrăsese la pensie şi trăia însingurat în Germania. În aparenţă senin şi liniştit, el se împărţea totuşi între străinătate şi ţară, unde revenea pentru probleme diverse, legate în primul rând de publicarea unor cărţi sau de solicitările unor reviste literare. Titu Popescu este indignat văzând ignorarea nedreaptă de care avea parte distinsul profesor şi scriitor după părăsirea, din motive de vârstă, a mediului academic:

„Revenea în ţară tot mai deprimat, mai descurajat şi mai trist. Parcă se construia în jurul lui un zid de singurătate. Poveri tot mai grele îi apăsau spre pământ fiinţa. Ce se întâmpla acolo îi provoca acea derută a senectuţii intelectuale care se numeşte disperare. Peste vexaţiunile care îi vizau persoana, se încărca negativ şi cu dezertările morale care fac din ţara noastră un imens ospiciu. Ca persoană suferea de complexul abandonului: tracasat de un şir nesfârşit de impedimente – de la cele editoriale la cele familiale –, marginalizat în forţă de generaţia universitară succesivă, trădat de prieteni şi chiar de colaboratori. El asimila disperările unui neam întreg.”

Exilul şi ţara, lunga şi totodată densa convorbire cu Vasile C. Dumitrescu (1916-1992), „directorul seriei de exil a Curentului”, atinge multe puncte nevralgice ale istoriei noastre (începând din epoca interbelică şi urcând până în primii ani ai democraturii), ale exilului românesc, ale culturii, literaturii şi presei dintre hotarele ţării şi din afară. Intelectual rasat şi vorbitor cuceritor dar deseori acid, Vasile C. Dumitrescu, cvasi-necunoscut în ţară (ca, de pildă, şi Ovidiu Beldeanu, „eroul de la Berna”, care, în 1955 a atacat legaţia română de acolo, fiind ucis), se arată a fi un analist pătrunzător şi obiectiv al problematicii anterior enunţate. Interlocutorul lui Titu Popescu are aura unui solitar ce nu s-a amestecat în luptele fratricide pentru supremaţie din sânul exilului românesc, este un raisonneur detaşat dar exigent, „cel care, mandatat de Pamfil Şeicaru, scotea seria de exil a Curentului”. Împreună cu acest „om însingurat, caustic şi greu abordabil”, dar care „dincolo de platoşa de protecţie a solitudinii, era comunicativ şi, mai ales, ataşat ideii de prietenie”, sunt trecute în revistă momente biografice dar şi istorice semnificative: formarea conştiinţei politice, procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, independenţa de opinie, „luptele” intestine din emigraţie, experienţa de combatant alături de armata germană, întâlnirea cu Pamfil Şeicaru, consecinţele venirii comuniştilor la putere, spiritul antiregalist, „raporturile” dintre emigraţie şi regimul comunist, presa exilului, critica ideologiei marxiste şi multe altele.

Cel puţin sub acest aspect, Autori şi climate de Titu Popescu este o instructivă şi consistentă carte prin care ne sunt făcute cunoscute, în mod critic, hibele, virtuţile, frământările, adică, în puţine cuvinte, problemele spinoase ale mult discutatului şi fărâmiţatului exil românesc, o tematică încă vagă pentru mulţi dintre majoritarii care, în ciuda suferinţelor de tot felul, au continuat să-şi ducă zilele în ţară.