| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Un neloc unde eu scriude Ioan LascuOCHIUL APRINS Iar am vorbit cu pasărea Şi ea m-a privit cu un singur ochi S-a sprijinit într-o aripă Să nu cadă pe o margine a văzduhului De-a dreptul în fereastra mea Larg deschisă prin ochiul meu aprins Gata de flăcări şi fulgere În fumul zborului ei. Iar am privit pasărea Cu un ochi aprins şi cu celălat îngheţat şi nins Şi ea a mai zburat o dată Prin fulger şi prin zăpadă Să ajungă să-mi ciugulească din inimă. Iar am chemat pasărea şi ea a plâns De inima-i singură şi a mea I-a căzut o lacrimă de pe aripă şi m-a stins Apoi m-a înconjurat cu ea. Cum poţi să spui că dacă în această clipă O pasăre nu va cânta Poetul şi Călăul vor muri îmbrăţişaţi Pur şi simplu, aşa şi aşa. A CÂTA VENIRE Va veni o vreme în care vor zbura munţii o lume schimbată în care timpul va sta pe loc. Va veni o lume în care munţii zburători vor trece repede peste un timp de piatră care va conţine vieţile noastre. Va veni o vreme în care mările vor râde în hohote în vântul nemişcat care va conţine respiraţia mea. Va veni o lume înaltă ca abisul porţii către lumea de dincolo ca şi acum himeră nelocuită ce va conţine neantul din mine. Va veni o lume cu aripi la vedere în care toţi vor zbura pe loc.
LUI HENRI MILLER Totul curge deodată cu timpul care curge, totul curge deodată prin cuvintele care vorbesc singure, cuvinte schizofrenice închise într-o cutie de aur, într-o cutie de piatră fără fisuri. Singur pe muntele pleşuv al ultimului secol hoinarul monologa despre murdăria din el. Singur alături de ceilalţi singuri, fugarul vorbea în burta oraşului, cu haznalele, cu canalele colectoare, cu bordelurile de pe malul fluviului, apoi dormita singur vreo zece ani în hoteluri sordide şi număra frumuseţile clipelor, înainte de amiaza fiecărei zile pierdute. Dar cum să câştigi timpul decât măsurându-i mizeriile cu propriul tău mormânt. INKA Acolo unde numerele se scufundă în propria rumoare, acolo unde cântă corbul Inka, acolo unde numărul devine străveziu, acolo se sfâşie bărboşii corbi Inka, acolo se împart caii şi inelele, acolo în sunete de violoncele Marele Inel încinge, ca vântul, Marele Cal. Acolo numerele au zdrobit caii şi i-au îngropat sub steaua de la începutul lacurilor. Acolo şi caii şi lacurile se îngropau şi te mai miri de ce se putea face, de ce se putea şti. Nici de numărat nu se ştia în unele nopţi, numai de vânturi şi de corbul Inka, de lacuri şi de cai fantomatici şi de cele mai fine stele. Şi nu le-am văzut niciodată cu toată această meteorologie a numerelor şi a umbrelor de cai. A umbrelor de corpuri încarcerate. A urmelor de ploaie în lacuri. ALTUNDEVA Aş vrea să-ţi strâng mâna, Aş vrea să-ţi strâng inima, Aş vrea să-ţi cânt sub formă de carceră Goală, care te înconjoară, Aş vrea să-ţi amân patosul nervurilor tale nefaste Aş vrea să-ţi ating umbra. Aş vrea să te iau cu mine în umbra mea, Să te văd atunci când umbra nu se vede, Aş vrea să-ţi iau partea din întuneric Şi din ziua de iarnă fără soare. Aş vrea să urci cu mine Acolo unde nu se vede nimic. ÎNCĂ O ARUNCARE DE ZARURI A privit luna şi a refuzat noaptea A pândit gândul care-i mergea pe urme. A tras perdeaua în faţa vântului. De când nu se auzise era umed în jur, era galben, era vâscos Fusese o zi întretăiată de respiraţia grea A saurienilor duhnind prin mlaştini verzui, o zi a orbului ce nu nimerise intrarea de altădată în curtea pustie unde el plângea pe înfundate. În locul de plâns nu poate să intre decât cel ce şi-a pierdut urma. E încă verde mireasma trecutului Iar timpul îi dă târcoale Mergând pe vârfurile copacilor. Un discurs aleatoriu şi surpriza altei lumi, până atunci ascunse. Un neloc în care eu scriu, îi crestez scoarţa cu mâna mea. O METAFIZICĂ A SOLDATULUI Mi-am pus viaţa în raniţă, Katiuşa, Katiuşa, Te sărut ca o ventuză pe gurile tale de foc, Katiuşa, Katiuşa, Eşti întoarsă spre vântul dinspre care bate moartea. De câte ori te sărut cu foc, îmi caut viaţa în raniţă şi dau ba de o sticlă goală de votcă, ba de o ţeavă goală de flaut, ba de şuierele gurilor tale de foc, Katiuşa, Katiuşa, Ruina ruinelor, Putreziciunea putreziciunilor. Katiuşa, Katiuşa, mi-am pus viaţa în raniţă şi alerg topit de dragoste pe urma gândurilor tale care carbonizează, pe urma gurilor tale care mă apără de frica de a iubi moartea. Katiuşa, Katiuşa, Ştiam că bărbaţii ca mine se căsătoresc în general cu femei, dar atunci când tu eşti de faţă bărbaţii se căsătoresc în general cu generali. POVESTE DE IARNĂ Îi plăcea să privească pe fereastră. Jos era iarnă. Era o noutate veche de când venise el pe lume. Iarna era mai veche decât el, iar lumea era mai veche decât iarna. Unele lucruri sunt mai vechi decât altele. Unii copaci sunt mai vechi decât alţii. Unii au putrezit, alţii n-au răsărit. Tot aşa şi cu iernile. Şi cu lumile! Era vechi de când lumea Dar cine, ce? Iarna, copacii, frigul? Lui îi plăcea să privească pe fereastră în jos. Acolo era iarnă. Copaci în miezul frigului. Frig în miezul lumii. Privirea lui în miezul iernii. ŞOAPTE Aţi auzit că el era privit de îngeri. La început îngerii vin la noi fără să ştim. Pe urmă, aflăm şi vrem să-i vedem. Dar, din apropiere sau din depărtare, îngerii continuă să ne privească. Ştim asta, abia mai târziu. Este confesiunea noastră, atâta tot. Este şi a lui, se aude? Câteodată îngerii se văd. Se văd când povestim despre ei. Ca atunci, sub marginea mesei lustruite de lemn, din casa mare când el vorbea cu musafirii nevăzuţi. Erau cei chemaţi. LOCUL Unde se aud câinii sunt şi oamenii. În jurul marginii lui era un sat. Cum adică în jurul marginii lui? Marginea lui era în jurul lumii. În jurul lumii lătrau câinii. EXISTĂ ŞI ESTE Aureliei Există o mecanică a zilelor. Trebuie să ne supunem ei dacă nu vrem să ne ardem pe nervi. Este ca şi când tu strigai, cu spatele la mine, în somn. Este ca şi când, tu dormeai ca o crenguţă ruptă, pe un acoperiş, în miezul zilei.
POVESTE DE TOAMNĂ Scoteam cartofi, cu mama, într-o seară răcoroasă de toamnă. O răcoare ne învăluia de mătase. Ne bucuram de rodul negricios pământesc în răcoarea unei seri de septembrie, pe sfârşite, când zgomotele oraşelor sunt mai catifelate. Când toamna abia sosită se preface că-şi uită tristeţea. |