Adrian Alui Gheorghe este, înainte de toate, un scriitor prolific. Constatarea, de ordin statistic, se plasează în afara oricăror intenţii de umbrire a valorii literare. A publicat vreo douăsprezece cărţi de poezie şi „Alte peste douăzeci de volume de proză, publicistică, studii, îngrijire ediţie”. A obţinut „Premiul Uniunii Scriitorilor din România în anul 2001 pentru volumul Îngerul căzut” şi încă şase premii ale Filialei Iaşi a USR pentru alte cărţi de poezie, proză, ediţii îngrijite. Li se adaugă acestora diferite premii ale unor reviste literare, saloane de carte etc. Dintre ediţiile îngrijite (şi premiate) se cuvine menţionat volumul postum de poezie al lui Aurel Dumitraşcu.

În Istoria critică a literaturii române Nicolae Manolescu îi rezervă poetului două pagini, generos ilustrate cu citate. E catalogat ca „un optzecist întârziat” şi apreciat drept „un poet adevărat, cu o mică notă personală, rezultată din combinaţia de banal, prozaic cotidian cu o fantezie a metaforei care merge de la «decandentismul» bacovian, simbolist, până la insolitul suprarealiştilor”. Această sentinţă critică este 99% identică cu aceea din articolul publicat de Manolescu în România literară nr. 22 din 1993. Postmodernul Adrian Alui Gheorghe se impune, tot după opinia lui Nicolae Manolescu, prin două tipuri de poezie: „Mai întâi o poezie de jurnal intim, de notaţie a impresiilor ori emoţiilor, un fel de confesiune lirică, profundă şi dramatică”. Apoi, puţin mai încolo: „Celălalt tip învederează o turnură mai degrabă aforistică. Poetul are, în mod evident, plăcerea definiţiei, pe care o dezvoltă arborescent”. Trecut aşadar prin decadentism, simbolism şi suprarealism, plimbat de la poezia jurnalului intim până la cea aforistică, a definiţiilor dezvoltate arborescent, poetul Adrian Alui Gheorghe este adus şi lăsat, în cele din urmă, la izbucul surselor numite Bacovia şi Mircea Ivănescu: „Atmosfera poetică provine din două surse: Bacovia, cu tristeţile, ploile şi mahalaua lui eternă, şi Mircea Ivănescu, cu intelectualele lui preocupări domestice şi lecturi, cu evocarea camerei de scris şi a scriiturii”. Siguranţa şi limpezimea judecăţilor, caracteristice gândirii critice a lui Nicolae Manolescu, sunt aici un pic atinse de uşurinţa etichetării, pentru că a vorbi, în cazul lui Adrian Alui Gheorghe, despre o poezie de notaţie, a jurnalului intim, apoi despre ploile şi mahalaua lui Bacovia, pare o simplă expediere în clişee uzate, aplicabile fără altă nuanţă, şi unor poeţi din generaţii mai vechi.

Tot în 1993, Laurenţiu Ulici sesiza, la poetul moldav, componenta reflexivă a imaginarului poetic şi „segmentul manierist ori «decadent»”. În perspectivă, Ulici se gândea la recuperarea „reformistă” a vitalităţii de odinioară.

M-aş alătura criticului promoţiilor literare în ce priveşte vitalitatea poeziei lui Adrian Alui Gheorghe; sigur că nu o poezie „vitalistă”, ci una a vitalităţii ofensive mereu în contrasens cu o realitate ostilă, coruptă, ce trebuie recuperată tocmai prin poetizare. Aşa cum spune undeva Liviu Ioan Stoiciu, poezia lui Adrian Alui Gheorghe vizează să recreeze lumea, tinzând să o facă la modul impetuos, deşi distant şi sentenţios, să ajungă, finalmente la o revalorizare a lumii. Paznicul ploii, volum de poeme, frumos prezentat şi publicat la Editura Limes din Cluj-Napoca, în acest an, 2010, este cea mai recentă dovadă şi, fără îndoială, una dintre cele mai energice. Energiile poetice îşi găsesc sursa şi forţa ordonatoare în vitalitatea lirică de care vorbeam şi pe care mă feresc să o confund cu vitalismul, de orice sorginte ar fi el. În vecinătate se simte şi acea confesiune lirică, specială, cu adâncimile ei turbulente, cu dramatismul ei, de care scrie Nicolae Manolescu. Intimitatea lui Adrian Alui Gheorghe este deci una colţuroasă, insoumise şi subliminal contestatară. Întâia compensare este visul. Oniricul ocupă un loc la vedere. Carnea şi sângele sunt, în contrapondere, materialitatea grea, apăsătoare, obsesivă, mereu vulnerabilă. Tentativa de ordonare a lumii poate eşua în contingentul pe care poetul încearcă perpetuu să-l ridice în ideal, într-o lume uranică îndepărtată: „au început geometrii să tragă linii văzute şi nevăzute/ între stele/ însă ele cădeau/ ca poamele unui copac neştiut/ ca păsările despicate de muchiile aerului/ eu însumi am tras cu cerneală albastră/ o linie între steaua canopus/ şi o alta domesticită de cântece/ care nu-şi găsea galaxia/ care făcea demonstraţii ca un saltimbanc/ în piaţa publică/ şi n-am descoperit, vai!,/ punctul care e centrul lumii// s-ar putea să fie şi o comoară acolo/ resturile de aur rămase/ după ce s-au poleit/ ochii sturzilor/ au fost unite apele/ au fost nivelaţi munţii/ câmpiile au fost întoarse cu morţii în sus// s-au tras linii între oameni/ în speranţa că la intersecţia tuturor/ e punctul care să soarbă nevolnicia// dar oamenii putrezeau în picioare/ nu apucai să uneşti două trupuri/ cu o linie foşnitoare/ că deja altă lume împingea cu umărul/ bucata de cer din dreptul soarelui”.

Am citat dinadins o pagină întreagă din cele şase pe care este aşternut poemul Paznicul ploii nu numai pentru a da dreptate lui Nicolae Manolescu – căci el remarcă reflexivitatea „dezvoltată arborescent” –, ci pentru a scoate la vedere şi fervoarea discursului poetic, cu suişuri şi coborâşuri ameţitoare, cu asociaţii de imagini frenetice şi surprinzătoare, unde antiteza şi hiperbola par să intervină dezinvolt, spontan, aproape de la sine. Textul pare că se scrie singur, din fluiditatea emoţională şi imaginativă. Virtuţile deictice ale poeziei sunt apanajul unui poet pledant, care se lasă antrenat de plăcerea unui discurs amplu, curgător într-o albie largă şi adâncă, traversată de cataracte precum ale Nilului. Între valurile impetuoase ale discursului liniile despărţitoare dintre regnuri devin labile şi interşanjabile. Cea mai convingătoare probă, chiar înaintea Paznicului ploii, poem ce intitulează şi tutelează întregul volum, este Metamorfoza, de aproape treizeci de pagini, de fapt partea a doua a cărţii. Inspirat de nuvela fantastică a lui Franz Kafka, poemul, unde Gregor Samsa este substituit cu Oskar, reprezintă o foarte bună dovadă de virtuozitate discursivă, dar şi de artă poetică implicită: Adrian Alui Gheorghe ne arată, în mod fericit, cum acea banală şi totodată incomodă sintagmă ce pretinde că poezia se face din cuvinte este mereu valabilă, deşi mereu ignorată. Metamorfoza este exemplul potrivit de poem „cultural”, de artă specifică a dramatizării, a punerii în scenă prin intermediul unor personaje-efigii şi a unor inserţii fals epice. Metamorfoza este şi poemul exemplar al tribulaţiilor între material şi imaterial, între carnal şi diafan, între păcat şi puritate, între vinovăţie şi inocenţă. Am sesizat aici, aş îndrăzni să spun, acea revoltă de nuanţă pesimistă îndreptată împotriva impulsurilor şi tentaţiilor ce corup concretul uman. Mircea A. Diaconu observa, de justeţe, că: „Cel mai adesea, la Adrian Alui Gheorghe, poemele se structurează în scenarii dramatice – scenariile unor eliptice şi mascate cosmogonii – în care pulsează deopotrivă sentimentul deşertăciunii şi alienările tipice modernităţii”.

Prolificitatea este un suport, un mediu şi un agent al fecundităţii – poezia lui Adrian Alui Gheorghe, de o forţă şi o frumuseţe remarcabile, pregnant originale, este capabilă să se înnoiască, să se metamorfozeze de la un volum la altul. Paznicul ploii este, nu am nici o îndoială, cel mai recent argument în sensul redispunerii resurselor neepuizate ale poetului. „Mai are, mai are încă seminţe natura”, vorba marelui Lucian Blaga.