Scriitorul și forul sãu interior

„Scriu, uneori, pentru cã nu am nimic de spus”, aceastã scurtã frazã ar fi trebuit, în opinia mea, sã figureze en exergue la volumul lui Livius Ciocârlie, Cu faþa la perete, „Cartea Româneascã”, 2010. La prima impresie, confuzã, dezlânatã, împrãºtiatã, cuvinte pe care chiar autorul le (poate) pune pe seama  ei, cartea „suferã” de o aparentã dezorganizare, totuºi doritã, e un fel de libertate de a scrie despre nimic, despre nimicuri, despre ce-o fi, despre ce-mi vine, într-o asociere de gânduri, fraze, constatãri, amintiri, imagini, pãreri, într-un flux intelectual firesc, lãsat cu totul în voia lui. Cu faþa la perete are (doar) douã pãrþi, prima mai scurtã, intimã în felul ei: La douã mâini, a doua mai întinsã (cam trei sferturi din conþinut): Însoþindu-l pe Bernardo Soares. Prima ar fi „arheologia”, tardivã, a unui manuscris regãsit, asezonat(ã) de comentarii recente stârnite de relecturã, fapt care îi justificã titlul. A doua – niºte comentarii-note de lecturã, vagi, laxe, flou(e)s la o carte a lui Fernando  Pessoa, ºi ea cititã cu întârziere, Cartea neliniºtii (Libro de desassossego în portughezã, Le livre de l´intranquillité în francezã, The Book of Disquiet în englezã etc.). Este o carte misterioasã publicatã abia în 1982, la patruzeci ºi ºapte de ani dupã moartea lui Pessoa, care, simplã coincidenþã?, a murit tot la patruzeci ºi ºapte de ani! Este misterioasã ºi pentru cã pare sã aibã/ are mai mulþi autori, pe lângã Fernando Pessoa (dupã António Quadros) fiind citaþi Vicente Guedes ºi Bernardo Soares (dupã Jacinto Prado Coelho ºi Maria Aliete Galhoz). De fapt, Bernardo Soares este un dublu al lui Fernando Pessoa, unul din numeroasele lui heteronime. În româneºte, prima ediþie a cãrþii a fost publicatã în anul 2000, la Editura Humanitas. Rapid epuizatã, cartea a fost reeditatã. Este un volum masiv de circa 600 de pagini care conþine mai multe fragmente fãrã o legãturã strictã între ele. De fapt un pseudo-jurnal rãmas în manuscris ºi neterminat, Cartea neliniºtii, consideratã ultima mare surprizã literarã a secolului XX, a fost prezentatã drept „o cronicã a deziluziei ºi a deriziunii izvorâte din convingerea cã viaþa e lipsitã de noimã, iar arta nu-i conferã nici un sens”.

Nu deziluzia ºi deriziunea domnesc peste cartea lui Livius Ciocârlie, ci, mai degrabã, nonºalanþa ºi gratuitatea. „Mai degrabã”, pentru cã în subtext Cu faþa la perete dezvãluie ºi altceva. O neliniºte în faþa senectuþii ºi o dezabuzare, tolerabilã, poate cã ºi deliberatã, în faþa scrisului, care n-ar fi altceva decât un act inutil, o deziluzie ºi o lasitudine existenþialã, deºi nu în tonalitate gravã, ci minorã, en bavardage ºi… scherzando; ºi toate acestea, spun eu, exalã din paginile cãrþii. Scriitorul e liber în forul sãu interior, e liber ºi fãrã constrângeri atât în raport cu „exigenþele scrisului” cât ºi cu „conºtiinþa de scriitor”. Sub pretextul manuscrisului gãsit – însemnãri sporadice din prima tinereþe, „dinainte de a deveni scriitor” – Livius Ciocârlie, recitind, consemneazã dese intervenþii (scrise cu caractere normale) pe marginea acelor juvenile încercãri poetice, fãrã a se cenzura nici  o clipã, intervenind în textul prim cu mici paranteze explicative, autoironii, exclamaþii, autointerogaþii etc. (scrise cu italice). Intervine, de asemenea, cu citate din manuscris. Mâna care scrisese la tinereþe este aºadar secondatã de mâna care scrie la senectute la douã niveluri: unul al textului propriu-zis ºi altul al „interpolãrilor” ce urcã din forul interior. Iatã o mostrã:

„Într-un poem mai energic, deºi într-o limbã calofil-vetustã – «cosiþele negre», «boare de aur», «sãgeþile noii trãiri» – am sufletul apãsat ºi decid sã-l «scuip» în «brazda adâncã» unde voi depune ºi «o vrabie ucisã de mine» (eram deranjat la cap!), fapt ce se poate psihanaliza arhetipal (ce vrea sã zicã acest tip de psihanalizã nu mai sunt destul de învãþat ca sã ºtiu). Este culminarea (culminarea!), ajunsã la metaforã, a frustrãrii erotice, singurul impuls. Primãvara þipa, pare-se îngrozitã, «din glia neagrã ºi grasã» (mã întreb dacã scoteam din dicþionar «cosiþã», «boare», «glie»), dar, neînduplecat, bãtãtoream pãmântul «cu paºi apãsaþi», în aºa fel încât «sufletul sã geamã ºi iarba sã nu creascã.»“ (pp. 11-12).

Parcurgem în acelaºi timp un metatext ºi un intertext, cel din urmã devenind ºi tehnica de a scrie acest pseudo-comentariu.

Partea a doua începe printr-un monolog despre scriitorul (insomniac) aflat la senectute, care – persifleazã, nu totdeauna în surdinã, Livius Ciocârlie – nu mai dispune de toate facultãþile de a scrie, el transformã, din omisiune ºi din senilizare, realitatea personalã în (auto)ficþiune. Dacã memoria se sclerozeazã, subiectiv ºi realitatea se sclerozeazã:

„Cum zic, azi-dimineaþã au defilat ipoteze. «Frânturi» de gând. ªi acum îmi spun sã-mi notez ce-mi mai amintesc. Nu pot sã vorbesc despre bãtrâneþe. Pot numai sã vorbesc despre bãtrâneþea mea. Cu asta am ºi intrat în miezul problemei. Aºa cum nu existã boalã, ci numai bolnavi, nici bãtrâneþe nu existã. Numai bãtrâni. În planul realitãþii imediate, vreau sã spun. […] Eu, idei – nici despre bãtrâneþe, nici despre altceva – nu am. Nu pot sã abstractizez, nu pot sã generalizez. Pot, dacã-mi laºi timp, dar ce rezultã e neinteresant. Este unul din aspectele felului meu de a fi bãtrân. Mi s-a amputat jumãtate din minte. Pânã nu demult, ºi de când mã ºtiu, am alternat. Am avut perioade de ideolog, de teoretician, de cap pãtrat, ºi perioade de sceptic, de diletant, de scriitor. Acesta din urmã, sãtul sã-ºi mai aminteascã – deformând, neintenþionat, din proastã memorie – ori sã mai scrie astãzi m-am sculat la ora ºapte ºi am bãut cafea cu lapte, a început sã consemneze ce-i trecea prin cap. Asta «profitând» de faptul cã îmbãtrânea. Cã nu mai avea idei. Numai pãreri. Pãrerile sunt evanescente ºi fluctuante. Astãzi le ai, mâine nu le mai ai. Sunt individualul în stare purã. Iar literatura tocmai cu individualul are de-a face. E drept, scriitorii mari îi dau literaturii ºi sens. Îi dau ºi scriitorii buni, dar al lor e banal sau fals. Diletanþii nu-i dau. Eu nu-i dau. Nu-i dau nici când lucrez cu fraze ca acestea, care au sens. În fond, ca scriitor, n-ai cum sã faci altfel. Cuvintele au sens, însã la diletanþi nu are sens ansamblul. Ce sens are pagina pe care o scriu acum? Are ea unul, dar nu intrinsec. Adiacent. Fac ºi eu ceva, asta-i tot.” (pp. 66-67).

Diletant sau scriitor bun, Livius Ciocârlie convoacã drept camarad de arme pe Bernardo Soares, alias Fernando Pessoa, un scriitor mare, tocmai pentru a da un sens ansamblului. De fapt, nu trebuie luat de tot în serios, el se joacã, simuleazã ºi disimuleazã, dar se menþine la un nivel de facilitate agreabilã, secretând un text heteroclit, care întruneºte ºi aptitudini de critic, de autor de jurnal, de comentator de texte, într-un cuvânt, de scriitor în manierã „superficialã”, cãci „superficialitatea”, cum spune chiar el, este, paradoxal, o stare „în care continui sã mã adâncesc”. De fapt, nu trebuie sã uitãm sensul principal al cuvântului diletant, anume „acela care se dãruieºte unei arte din plãcere”, nu trebuie deci sã-l creditãm cu nuanþa peiorativã pe care a cãpãtat-o prin uzanþa comunã actualã. Este ceea ce ºi face Livius Ciocârlie cu textul lui Pessoa, aproape la fel cum procedase cu propriul text în prima parte: se dedã la o lecture-écriture liberã de orice convenþii ºi obligaþii, brodeazã, e locvace, ba chiar fabuleazã puþin în marginea unor sentinþe prelevate din scriitorul portughez, dar ºi din Vechiul ºi Noul Testament, din alþi scriitori, îndeosebi francezi, dar ºi români. Cu un material diferit, care aparþine altora, scriitorul, Livius Ciocârlie,  ajuns la senectute,  de care face caz oricând îi vine (bine sau nu!), însãileazã Însoþindu-l pe Bernardo Soares la fel cum a scris prima parte a cãrþii: existã unul sau mai multe hipotexte pe care exerseazã „diletantul” autor român pentru a obþine propria producþie creditatã (tot de el) ca un metatext construit, efectiv, prin intertextualitate.

Cu faþa la perete este un text în genul unui experiment scriptural modernist care îi reuºeºte (ºi nu e prima oarã!) lui Livius Ciocârlie, cel care scrie pentru cã „nu are nimic de spus”!