De cincizeci de ani, literatura română este vegheată de un ochi magic. Magic, discret, omniprezent. Este aparatul de pozat purtat la gât, zi de zi, de Ion Cucu. De maestrul Ion Cucu, cel care s-a ţinut de capul scriitorilor, le-a stat mereu în umbră, i-a fotografiat în cele mai diverse ipostaze. Nu trebuie să spun eu cât de diverse, pentru că Ion Cucu ştie el ce şi cum se cuvine în ceea ce priveşte trasul în poză. Cert e faptul că în atâta amar de vreme a tot făcut la fotografii de fapt, fototeci întregi, însumând peste douăzeci de mii de imagini. Şi totul s-a întâmplat pentru că Ion Cucu, aşa cum singur o spune, este atras irezistibil de scriitori, îi iubeşte pur şi simplu.
De curând, Ion Cucu a scos la lumina zilei o carte despre fotografia cu scriitori. Se intitulează Cum ar arăta viaţa fără fotografie?, Editura Casa de Pariuri literare, 2010, şi este prima dintr-un serial de trei, sau, cine ştie, de mai multe. În orice caz, următoarele două se vor numi Sala Oglinzilor şi Fotograf la zece preşedinţi. Nu este însă prima carte unde fotografia e pusă pe litere, pe literele române. Debutul absolut, după câte ştiu, l-a constituit volumul I din O istorie literară a privirii, Editura Charmides, 2006. Proiectul, în ansamblu, va fi, după toate probabilităţile, o veritabilă istorie a literaturii în imagini. Şi nu doar atât. În prima lucrare din acest serial, Ion Cucu evocă, scotoceşte în propria memorie, face portretele a aproape treizeci de condeieri români din ultima jumătate de veac. Printre ei: Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Cezar Ivănescu, Gabriel Chifu, Mircea Nedelciu, Nicolae Manolescu, Ştefan Bănulescu, Mircea Ivănescu, Mircea Cărtărescu, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu, Marin Sorescu, Gellu Naum, Marin Preda. Cu o parte dintre aceştia, Ion Cucu a legat prietenii. Pe unii i-a fotografiat de zeci, ba chiar de sute de ori, cum s-a întâmplat cu fotogenicul Nichita. Amintirile, nu puţine, sunt incitante, insolite, gâdilă curiozitatea şi satisfac atât gustul pentru anecdotic, cât şi apetenţa pentru o anumită informaţie documentară. Fiindcă memoria lui Ion Cucu este la fel de prodigioasă ca şi talentul, ca şi pasiunea lui insaţiabilă pentru fotografie ca secondant al literaturii. Memoria peliculei, exactă, este completată de memoria personală, caldă, protectoare, afectivă. De altminteri, cum e şi normal, cărţile lui Ion Cucu au fost precedate de câteva expoziţii personale: Nichita Stănescu, 60 de ani de la naştere (1993), Poeţi contemporani (2000), Clipe de viaţă (2003), Călătoria (2006). A colaborat la ilustrarea unor dicţionare şi istorii literare cu greutate precum Dicţionarul scriitorilor români, întocmit de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, Dicţionarul general al literaturii române, coordonator Eugen Simion, istoriile literare ale lui Nicolae Manolescu şi Alex. Ştefănescu. Evident, timp de o jumătate de secol, Ion Cucu nu a stat cu mâna în sân, ci cu degetul pe declicul aparatului foto. Şi-a câştigat pâinea cu fotografia, începând din 1960, când a publicat fotoreportaje în Scânteia tineretului. I s-au deschis repede paginile unor reviste literare din Bucureşti şi din provincie. Din 1975, vreme de două decade, a susţinut, în Luceafărul, rubrica intitulată O istorie a literaturii contemporane văzută de Ion Cucu. Din 1990 colaborează permanent cu prestigioasa publicaţie România literară. Aş spune, fără nici o urmă de ironie, că Ion Cucu reprezintă pentru imagistica noastră literară postbelică ceea ce este Alex Ştefănescu în ale istoriei scrise.
Cartea are subtitlul insidios volumul I dintr-un interviu de un cristian. Da, este o lungă şi relaxată convorbire între doi interlocutori, în felul cunoscutelor entretiens, şi-mi vine de îndată în minte marea discuţie iniţiatică, preţ de o carte, purtată de Mircea Eliade cu Claude-Henri Roquet Încercarea labirintului. Spuneam că detaşarea, evocatoare şi anecdotică pe alocuri, îi aparţine lui Ion Cucu, un meseriaş care le converteşte uşor (evocarea şi anecdotica) într-o sursă de informaţii delicioase. Intervievatorul constată, de justeţe, că Ion Cucu a ţinut, într-un fel, un jurnal literar fotografic. Da, spuneam şi eu ceva similar, el a pus fotografia pe litere! I-a trebuit inspiraţie, perseverenţă şi un spirit dedicat, o pasiune care lasă urme de-a lungul unei vieţi întregi. Fotografia, literatura, scriitorii, cu vieţile şi operele lor, fac parte din fiinţa lui. Până la urmă, din punctul de vedere al istoriei propriu-zise, Ion Cucu face un serviciu mai important literaturii decât fotografiei. Nici nu se putea altcumva, deoarece aici este vorba de spirit, de palpitul vieţii, de patimă şi de talent, de un talent care se prelungeşte, ineluctabil, în scris. Un ocean de fotografii, după cum recunoaşte şi istoricul fotograf, un ocean în care chiar el s-ar putea îneca dacă n-ar ajunge la colacul de salvare al scrisului. Scrisul este o modalitate de sistematizare a unui material memorialistic altfel haotic. Cărţile pot juca rolul pe care l-au jucat şi expoziţiile, ordonatoare prin tematică. Din păcate, prea puţine până în momentul de faţă pentru a consuma cât de cât dintr-un material atât de vast. Spune şi Ion Cucu: Nicolae Gheran, care fusese mandatat în 2005 de către Augustin Buzura să scrie textele la un album pe care urma să-l tipăresc la Institutul Cultural Român, chiar de la prima noastră întâlnire, când i-am pus la dispoziţie peste 5000 de imagini fotografice cu scriitori, a început să bată elegant în retragere. Scuza suna cam aşa: «Nu pot, mă înec în oceanul tău de fotografii.» Şi, dacă mă gândesc bine, eu, Ion Cucu, în mod sigur mă voi îneca în propriul meu ocean. Asta simt. Nici nu mă pot despărţi de ele, dar tot ele îmi fac viaţa suportabilă. Aşa cred că simţeau alchimiştii. Uneori am impresia că am urcat Everestul fotografic al scriitorilor. Nu ştiu cum. Prin dăruire.
Auzi tu: cinci mii de fotografii pentru un singur album! Şi dacă albumul ar fi ieşit de o mie de pagini, cu selecţia imaginilor cu tot?! Într-adevăr: pericol de înec! Ce lungă călătorie de la prima fotografie publicată (sau de la primele trei: portretele lui Constantin Noica şi Sânzianei Pop şi o fotografie de grup cu Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu şi Ion Gheorghe) până la cele câteva zeci de mii! Însă şi oceanele sunt alcătuite dintr-o infinitate de picături
Recenta carte a lui Ion Cucu m-a delectat şi m-a deziluzionat totodată. M-a delectat cu amintiri, portrete, confesiuni, făcute de un om de duh, versat, inteligent. M-a deziluzionat însă pentru că, în afara coperţilor, nu mai există în cuprins nici o fotografie, dar nici una! Aşteptările mi-au fost înşelate, simplu, dar inexplicabil. De ce portretele literare ale celor douăzeci şi opt de scriitori nu au fost ilustrate cu nici măcar o imagine foto? Că spaţiu ar fi fost de ajuns, după cum este paginat volumul. Este un reproş care nu diminuează din valoarea cărţii, dar farmecul ei nu este întreg. E ca şi cum l-am vedea pe Ion Cucu fără aparat foto la gât şi în mână doar cu un pix şi un carneţel. Una peste alta, dincolo de orice frustrare resimţită de admiratorii unui excepţional artist al fotografiei care nu a găsit cu cale să ilustreze această carte, îmi pun şi eu întrebarea: Oare cum arată, de-acum înainte, cărţile lui Ion Cucu şi vieţile scriitorilor din ele, fără fotografie?.
Arată bine din punct de vedere literar şi sunt pline de promisiuni. Ion Cucu nu se opreşte aici şi ne făgăduieşte: Dar despre Siliştea-Gumeşti, Nicolae Breban, Ştefan Agopian, Norman Manea, Constanţa Buzea, Ion Băieşu, Fănuş Neagu, şi mulţi, mulţi alţii în volumul următor
.
Ion Cucu se află la poalele Everestului literar. De această dată scrie