Lumini şi umbre italo-transilvane

Cunoscut îndeosebi ca poet din prima linie a liricii române de azi, Adrian Popescu are o operă complexă. Şi-a trecut în palmares, de asemenea, proză, eseuri şi traduceri din limba italiană. De altminteri, spaţiul istoric şi geografic, spiritualitatea, limba şi cultura italiană sunt definitorii pentru personalitatea lui Adrian Popescu; în afară de aportul formativ indeniabil, de o asiduă frecventare şi cunoaştere, de traducerile de care am vorbit, cultura italică a influenţat într-un strat de adâncime poezia lui Adrian Popescu, prin transferul de imagini, teme, elemente de conţinut. Este aproape o tautologie critică atunci când se fac referinţe insistente la creaţia poetului în legătură cu sedimentele italiene, uneori imponderabile, alteori uşor vizibile. Italia ar fi, în cazul lui, o doua patrie literară şi spirituală. Nu întâmplător volumul de debut în poezie din 1971 se intitula Umbria. Curtea Medicilor (1979), Pisicile din Torcello (1997) şi Dimineaţa în forul roman (2007) sunt alte trei cărţi de versuri care trădează încă din titlu inspiraţia de sorginte italică. Adrian Popescu a cunoscut Italia, visând-o, încă înainte de a o vizita prima dată, probabil cu ocazia unei burse din 1976. Au urmat şi alte burse, în 1978 (la Universitatea din Perugia), şi în 1983 (la Accademia din Romania), apoi prezenţe la mai multe festivaluri de poezie, dezbateri şi colocvii literare sau axate pe teme spirituale religioase. Antichitatea romană, latinitatea, Renaşterea italiană, modernismul şi viaţa cotidiană din cetăţi italice de acum sau de odinioară sunt tot atâtea surse de stări şi de imagini, tot atâtea prilejuri de nostalgii şi exaltări discrete. Latinitatea este o punte către spaţiul transilvan şi originile bucovinene invocate frecvent de poet. Poezia lui Adrian Popescu, de o grea somptuozitate venită tocmai de pe astfel de coordonate, mi-a amintit de poezia epigrafică a lui Constantin Kavafis, alt poet al spaţiului mediteranean şi al unei culturi specifice lui, cultura helenistică târzie, cu prelungiri până în modernitate.

Somptuozitatea versului concordă cu reflexele culturale pe care poezia lui Adrian Popescu le etalează cu voie sau fără voie. Puţine par a fi încercările de a scrie poezie rimată, aşa cum se străvede din antologia reprezentativă Ieşirea în larg, apărută anul trecut la Editura „Paralela 45”, în colecţia Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de poezie Mihai Eminescu, care se conferă anual la Ipoteşti. Volumul se doreşte şi chiar este o selecţie reprezentativă din cărţile de versuri ale lui Adrian Popescu de-a lungul timpului, începând de la debutul din 1971 şi până în 2010. Sunt antologate poeme din Umbria (1971), Curtea Medicilor (1979), Suburbiile cerului (1982), O milă sălbatică (1983), Proba cu polen (1984), Voce interioară (1987), Călătoria continuă (1989), Pisicile din Torcello (1997), Poezii (1998), Fără vârstă (1998), Umbria, ediţia a II-a (2000), Drumul strâmt (2001), Ucenicul ascultător (2002), Dimineaţa în forul roman (2007), aşadar din cvasitotalitatea creaţiei poetului clujean. De menţionat că Ieşirea în larg se deschide cu o sumă de Poezii noi datând chiar din 2010. Cititorul are astfel ocazia să urmărească traiectul poetic al lui Adrian Popescu vreme de patru decenii. Şi ce poate el constata? În primul rând, un fapt surprinzător, considerat de cei mai mulţi pozitiv, poate de mai puţini un merit de prima mână: Adrian Popescu rămâne constant cu sine. Temele, tonul poemelor, spiritul, metrica lor variază, de la început până sfârşit, între nişte limite destul de apropiate, dar imuabile. Spre ilustrare, să comparăm două secvenţe din două poeme depărtate în timp: Monedă dezgropată (Poezii noi, 2010) şi Curtea Medicilor din volumul omonim (1979):

„Om argintat de rugi nu simţi un abur/ Ca după ploaie în grădina vaticană,/ Cum înnoieşte totul iar un strat de aur/ Acoperă şi frunza palmierilor, statuia/ Fecioarei de la Lourdes, agava mexicană,/ Grota de sus, rotundul labirint de tuia?” versus:

„Am fost primit cu bunăvoinţă, de mic, la Curtea Medicilor,/ acum intram, după douăzeci de ani, pe vechiul portal,/ se schimbaseră multe, dar nu pentru mine, nu mai erau/ crengile de măceş ascunzând o poartă zidită, abstractă./ Ducea spre Depozitele Bibliotecii, spre foişorul său straniu/ acoperit cu ardezie şi cărămizile aparente ale veacului,/ într-un fraged amurg năluceau ochilor mei de copil/ tratate severe cu topografia corpului amănunţită.”

Memoria locurilor, a unor fapte şi prieteni, descriptivismul, tonul calm, fascinaţia unei duble spiritualităţi, mediteraneene şi transilvane, învăluite de aburul unei umilinţe extatice, se degajă din contrapunerea acestor versuri şi a multor altele. Cu spiritul molcom al unui om cu origini bucovinene şi chiar poloneze, adăstând întru seninătate de 64 de ani pe meleaguri transilvane în „cetatea lui Blaga”, în burgul transilvan al Clujului, Adrian Popescu nu încearcă să fie sau să pară altceva decât este. Seninătatea, calmul, umilinţa extatică sunt deopotrivă temperamentale şi spirituale, fiindcă omul şi poetul laolaltă trăiesc şi exultă discret, spiritualizat, în faţa naturii, a culturii şi a lumii în întregul ei. Spiritualitatea creştină este una din coordonatele, poate cea dintâi, pe care se înscriu toate aceste stări. Adrian Popescu a fost catalogat, nu cu deplină îndreptăţire, poet naturist, dar nu cu aceeaşi siguranţă poet al unei suave, tainice religiozităţi. În creaţia lui natura, spiritualitatea creştină, cultura şi multe secvenţe ale trăirii, revenind din memoria sensibilă, se întâlnesc, se contopesc în chip fericit. Nu lipsesc nici unele prize la actualitate, la istorie, strâns legate tot de trăire şi de cultură. Unul din poemele cele mai emoţionante este dedicat eroilor revoluţiei anticomuniste române din 1989 – Requiem pentru tinerii din Decembrie:

„Veniţi, voi, cei duşi în Decembrie când moartea e aspră,/ şi trebuie-ntr-o clipă să decizi de care parte rămâi,/ dar mai ales ce alegi în faţa primejdiei. Te salvezi tu/ sau avutul? Trupul sau sufletul îl alegi? Viaţa ori Neamul?/ Veniţi, să ne întâlnim la liziera pădurii, în rugăciune.// Veniţi, voi, cei morţi în Decembrie şi la gura/ metroului, în Piaţa Universităţii şi în Piaţa Universului,/ în parcuri uscate şi la colţul marilor clădiri oficiale,/ voi, răsadniţele acestei primăveri pe care n-o veţi mai vedea,/ să ne întâlnim în rugăciune la liziera pădurii”.

Aş spune că alături de jubilaţiile unui spirit însetat de lumina fierbinte a sudului mediteranean, inflexiunile şi vibraţiile patriotice, desprinse din cultura şi din latinitatea noastră, din frecventele invocări ale spaţiului transilvan, dau tonul unei autentice simţiri româneşti. Tonul grav, solemn pe de o parte, al versurilor este, cred, o dominantă de sunet şi de stare, dar el este înlocuit din vreme în vreme de versuri, mai scurte, mai sprinţare, chiar ludice. Unele poeme nu sunt „ferite” nici de intonaţii elegiace, pentru că jubilaţia discretă este acompaniată de melancolie, starea aceasta, fundamentală pentru poezia modernă, aflându-se în stadiu difuz în versurile lui. Totuşi poetul rămâne fidel versului amplu, domol curgător, pentru că se pare că este convins, aşa cum pretinde că i-ar fi spus odată un cititor, că îi reuşesc mai bine poemele atunci când „scrie lung”. În a sa Postfaţă la volumul antologic, Ion Pop scrie cu îndreptăţire despre cvasi evidenţa că „Adrian Popescu, până în ziua de azi n-a făcut decât să le prelungească, în armonioase polifonii, inconfundabilul ton fundamental”, deoarece, „După aproape patru decenii, poemele de atunci (de la debutul în Echinox, n.n.) nu par a avea nici un rid.”

Adrian Popescu este unul dintre puţinii creatori pentru care poezia este un destin. El trăieşte pentru, prin şi în poezie. Aminteşte el de alţi confraţi care ar fi pasibili de aceeaşi categorisire, în primul rând de Lucian Blaga, unul din modelele sale, poate alături de Petrarca, apoi de Ion Mircea, Ion Mureşan, Nicolae Prelipceanu, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Cezar Ivănescu…

Adrian Popescu rămâne un „mire serafic şi suav” al simţirii poetice nestinse până azi, într-o vreme de flăcări fumegânde, vai!, peste durerile derizorii ale unor suflete pierdute. El singur parcă mai „Umbla desculţ, era aprilie,/ când roiul matca îşi alege/ cânta cu sufletul umil: « sunt crainic, solul unui Rege »”.