Poezia mediului citadin a apărut către sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui următor. Baudelaire, apoi Rimbaud i-au deschis drumul. În liceu ni se vorbea despre Emile Verhaeren şi ale sale celebre poezii din Oraşele tentaculare (1895), sintagmă devenită apoi loc comun în referinţele despre poezia urbanului. Am ştiut ulterior că nici Guillaume Apollinaire, cu lungul şi sinuosul poem Zone, nu era mai prejos. Dadaiştii, futuriştii şi suprarealiştii au mers mai departe, fiind irezistibil atraşi de noua civilizaţie industrială, de viteză, de spontaneitate şi de maşinism. Mai puţini au fost însă preocupaţi, în interiorul poeziei aşa-zis citadine, de mediile proletare. La noi ar fi de pomenit Bacovia, sau Blaga, cu o frumoasă poemă – Lucrătorul –, sau Tudor Arghezi. Nu vorbim de minorii grupaţi cândva în jurul publicaţiilor de stânga, gen Dumitru Teodor Neculuţă. Nu ne aventurăm nici în labirintul poeziei contemporane, unde oraşul este un topos polarizant al dramelor existenţiale liricizate, al solitudinii şi al înstrăinărilor pe cont propriu. L-aş aminti doar pe Constantin Abăluţă, cu două cărţi recente: Iov în ascensor/ Iov în funicular şi Drumul furnicilor, ultima fiind o reeditare a unui volum apărut în urmă cu peste un deceniu.

Păstrând proporţiile, l-aş cita în context şi pe petroşeneanul Marian Boboc, interesat constant de mediul muncitoresc, mai precis, de acela al minerilor şi de viaţa acestora într-un, să zic, micro topos devenit celebru prin cărţile lui Ion D. Sîrbu: colonia minerească. Pentru Marian Boboc prea puţine lucruri din viaţa minerilor în cărbune par să nu fie la îndemână. Cum altfel pentru un copil născut la Lonea, unde şi azi mai duduie subteranele unei mine, trăit apoi la Petroşani şi angajat de tânăr la altă mină, Livezeni, unde a lucrat tatăl lui, iar acum, lucrează fraţii. Marian Boboc este şi un pasionat scormonitor de arhive pentru a afla cât mai multe din presa vremilor trecute despre minele şi oraşele Văii Jiului. Din informaţiile culese de prin documentele de arhivă, el a încropit multe cărţi valoroase, fiind un redutabil cunoscător în ale istoriei locale. Iată o listă impresionantă: Come back Valea Jiului! – 1001 ştiri despre o Vale înfloritoare şi fascinantă (2006), Vulcanul din inima noastră – o incursiune prin antebelicul şi interbelicul Vulcanului (2007), Ultimul şut – Cartea neagră a exploziilor din minele Văii Jiului de până la 1946 (2008), 6 august 1929. Ziua de sânge de la Lupeni (vol. I, II, III, IV, primele trei în colaborare cu Mihai Barbu, 2006, 2007, 2009), Mina Petrila – 150 de ani. Oameni, fapte, întâmplări (2009), Pribegii turistice în Valea Jiului– Turismul de la belle époque la l´époque rouge (2011). În colaborare cu profesorul şi scriitorul Mihai Barbu, Marian Boboc a cercetat asiduu arhivele civile şi ale C.N.S.A.S., dând apoi la iveală cele mai cuprinzătoare cărţi despre faimoasa grevă a minerilor de la Lupeni, din 1-3 august 1977: Lupeni ´77 – Sfânta Varvara versus Tanti Varvara (2005) şi Strict secret. Lupeni 1977. Filajul continuă! (2007). Să mai adaug, dacă mai era necesar, că în primii ani de după 1990 Marian Boboc a fost redactor-şef al publicaţiei Abataj şi unul din principalii organizatori ai Festivalului de poezie Aici ne sunt visătorii. Mai târziu acelaşi Marian Boboc a fost (tot) redactor şef al altor publicaţii, dintre care merită a fi citate Noroc bun şi Ortacul, ultima ajungând la o sută de numere. În calitate de lider al Cenaclului Boema, a izbutit să realizeze antologia Valea scrierii (2006), iar ca redactor la ziarul Matinal din Petroşani este coautor al Dicţionarului scriitorilor din Vale (1999).

Odată cu prima ediţie a festivalului Aici ne sunt visătorii (1994) a debutat şi Marian Boboc în volum: de-a iubirea se numea întâia lui carte de poeme. Au urmat prima putere în pat (1996) şi timpuri grele femei uşoare (2002). O poezie nonconformistă, de un je-m´en-fischisme afişat, o poezie a jocului erotic boem în acea lume umilă, aproape sordidă, a oraşului muncitoresc pierdut în (stră)funduri de lume. Insolitele şi insolentele stări erotice colcăie, pulsează, freamătă mereu de conivenţă cu mediile în care trăiesc şi tânjesc micii, obscurii aventurieri ai alcovului. Iubirea din care se înfruptă amorezii lui Marian Boboc este languroasă, lascivă, ciupită de morbiditatea unor medii crepusculare. Căci cum altfel ar fi lumea coloniei miniere la sfârşit de ev proletar, când cărbunele însuşi, altădată un zeu al energiilor convenţionale, este pe cale de epuizare? Şi odată cu combustiile lui apune şi lumea care a trudit să-l scoată la suprafaţă, care s-a hrănit, fizic şi spiritual, din exploatarea lui, a murit, în parte, în exploziile lui. Dincolo de nonşalanţă mocneşte tristeţea unei omeniri anacronice, fără înconjur declasată, căzută într-un fund de timp şi de istorie, de unde nu se întrevede nici o ieşire sigură, ca dintr-o galerie cufundată definitiv în beznă. Spuneam că erotismul lui Marian Boboc a decurs din astfel de locuri triste şi de umori tulburi, contaminate de o boală fără leac: „între conducte ruginite multe/ ţi-am găsit trupul obosit/ am urlat cine stătea să asculte / sângele galben de câmp ostenit// era într-o descompunere dulce/ păienjeni îndrăgostiţi se muşcau/ cuvintele refuzau să se culce/ doar trupurile noastre se căutau// era o toamnă atât de hepatică/ sângele nostru galben ţâşnea/ din aceeaşi pânză freatică/ din care şi ea se năştea// între conducte ruginite multe/ sângele meu rătăcit-a/ pentru voi femei-catapulte/ sângele meu se rupea se rupea.”

Versurile acestea fac parte din placheta prima putere în pat şi pot fi oricând o emblemă a erotismului flegmatic şi coleric al lui Marian Boboc. De altminteri, el a fost antologat la sfârşitul recentului volum femeia din marile colonii ale cărbunelui (Editura Autograf MJM, 2010). Câteva poeme, considerate reprezentative, au fost alese să figureze în încheierea respectivei cărţi; ele fac parte din cele trei cărţi anterioare. Prima jumătate cuprinde versuri inedite la temă: femeile din coloniile miniere. Interferenţa dintre uman, erotic şi ambiental este acum mai pronunţată decât odinioară: „1. ai zile când stai pierdută/ lângă soba încinsă/ parcă ai fi ultima redută/ te somez: dă-te învinsă!/ 2. de mult pe uliţa ta nu mai miroase a dezmăţ/ pofteşte-mă aşadar la ospăţ/ undeva la marginea cetăţii/ să ciugulim firimiturile pâinii uscate a singurătăţii”. Poemul se intitulează Interioare de colonii. Deşi pare că păstrează ceva din tonul nonşalant – nonşalanţă ce vrea, parcă, să contracareze cumva mizeria dinafară – poezia lui Marian Boboc este acum mai nostalgică, o poezie a însingurării într-o biografie erotică ce se detensionează prin amintire – tensiunea erotică poate deveni un joc parşiv al amintirii, al prefăcătoriei, retrăirea, reîntoarcerea în raiul scund al carnalităţii juvenile fiind cu neputinţă: „s-ar putea ca plânsul să nu se mai audă/ acolo la tine-n depărtări/ doar ecoul sânilor/ ştiu geamătul coapselor”; sau: „numai tu/ mai poţi face/ ceva/ cu inima/ cu trupul meu hăituit// tu mă biciuieşti doar/ cu aşteptarea nopţii/ […] numai tu m-ai putea învăţa/ ce este tristeţea de după/ marele sfârşit// tu ştergi cu carnea praful/ de pe toate cifrurile tristeţii// de unde de unde iubito/ atâta perversitate/ ori indecenţă”.

Am citat din două poeme cu titluri tari, ca nişte avertismente ori ca nişte sentinţe: să te prefaci (doar) că-mi placi şi ştergi cu carnea mea praful. Femeia din marile colonii ale cărbunelui este acum fantoma unei istorii şi totodată umbra unei biografii intime. Volumul ultim apărut al lui Marian Boboc „plânge şi suspină” în memoria „tinerei domniţe”, pierdută în trecutul unui univers cenuşiu. Cu toate acestea dragostea, fie şi în ruine, nu va lăsa să se şteargă nici chipul ei şi nici dorul de ea.