Teatrologia lui Silviu Purcărete la Naţionalul din Craiova este de multă vreme impresionantă. Începând cu Piticul din grădina de vară şi continuând cu Ubu Rex cu scene din Macbeth şi cu Titus Andronicus, cunoscutul regizor român a oferit publicului, în iarna abia trecută, O furtună după William Shakespeare. Pornind deci de la condiţia umană în dramaturgia contemporană (D. R. Popescu), Silviu Purcărete a plonjat în grotescul absurd al lui Alfred Jarry, apoi în tragismul terifiant al lui Shakespeare, după care s-a lăsat tentat de tragedia antică (Fedra, Danaidele, Orestia). Regizorul se întoarce frecvent la marele Will, una din montările memorabile fiind a A douăsprezecea noapte. După un prim succes de răsunet, la Festivalul de Teatru de la Edinburgh (în 1991, cu Ubu Rex…, spectacolul fiind încununat cu Critics´ Award – Premiul Criticii), Purcărete a mers din succes în succes, unul cu efecte notabile, benefice în afirmarea internaţională, fiind apoi cel repurtat cu Titus Andronicus la Festivalul de la Avignon (Franţa). Din 1996 regizorul român este notoriu în ţara lui Moliere, are un angajament la Limoges, unde îndeplineşte (şi) funcţia de director al Centrului Naţional de Teatru, instituţie pentru care a pus în scenă Orestia, Trei surori şi Don Juan. Este atras şi de operă, asemenea altor mari regizori – un exemplu este şi Andrei Şerban – remarcate fiind producţiile de la Scottish Opera (Parsifal), Wiener Staatsoper (Roberto Devereux de Donizetti) şi Opera Bonn (Castor şi Pollux de Rameau). În Marea Britanie a prestat o activitate flamboaiantă, având reprezentaţii cu Decameronul, Fedra, Danaidele, Orestia, Furtuna, Ubu Rex, care au fost cele mai apreciate. În 2005 a pus în scenă Scapino pentru Chichester Theatre Festival. Trebuie neapărat amintit şi succesul de care s-a bucurat cu Faust după Goethe, spectacol realizat la Teatrul Dramatic din Sibiu cu Ilie Gheorghe în rolul titular.

Mult şi bine ar mai trebui să scriem despre abundentele şi uimitoarele realizări scenice ale lui Silviu Purcărete, despre îndrăznelile şi inovaţiile lui regizorale, despre efectele spectaculare inegalabile care au frapat publicul şi critica de pe cele cinci continente. Intenţia noastră este însă aceea de a zăbovi asupra recentei montări de la Teatrul Naţional din Craiova, unde numai în luna martie s-au mai jucat cel puţin trei spectacole regizate de Silviu Purcărete. O furtună este aşadar încă o versiune a lui Purcărete după Furtuna shakesperiană, „testamentul lui Will” (Will´s will), cum i-au spus cândva cei iniţiaţi în shakespearologie. Este cea mai absconsă, mai ambiguă, mai obscură piesă a marelui dramaturg. Este în egală măsură sumbră, terifiantă şi premonitorie. Profetismul se împleteşte cu mesajele umaniste şi cu o dorinţă de reconciliere a lui Shakespeare cu lumea personajelor sale. În spatele personajelor stau spectatorii, adevăraţii destinatari ai mesajelor atât de variate, de populare şi de profunde totodată, fiindcă teatrul lui Shakespeare este, foarte probabil, cea mai complexă, mai cuprinzătoare dramaturgie a condiţiei umane care s-a scris vreodată, un mare, covârşitor şi adevărat theatrum mundi, o lume ca teatru şi un teatru ca lume. Vorbind despre reconciliere, în Furtuna, am spune, răzbate pregnant dorinţa de împăcare a marelui Will cu lumea ca teatru dar şi cu lumea ca lume.

Spectacolul este tragic, grotesc, terifiant, dincolo de limita convenţională a suportabilităţii. Ca mai toate montările lui Purcărete el este greu, apăsător, respingător, este materie şi spirit intrate în descompunere, decadenţă, iremediabilă tristeţe, orbire şi sânge. Prin interpretare actoricească, imagine scenică, mişcare, suspans, toate aceste coordonate, elemente de compoziţie şi materii sunt transfigurate în artă – aş apela ca sprijin la un clişeu literar: „Din bube, putregaiuri şi noroi…” Preţurile noi „iscate” de Silviu Purcărete constau în transfigurarea unei anume urâţenii, monstruozităţi şi dureri tragice în acte teatrale dense, cutremurătoare, totale. Forţa lor de simbolizare atinge exemplaritatea şi totodată paroxismul. O furtună menţine în permanenţă stările spectatorului în marginea groazei, a ororii şi a disperării fără ieşire. Spectacolul este, în egală măsură, viziunea copleşitoare a infernului de dincoace şi de dincolo de moarte, a vinovăţiei fără recurs, a viciilor şi a obsesiilor metamorfozate în monştri, a pedepselor necruţătoare şi a nemântuirii veşnice. O lume de naufragiaţi şi de epave ameninţată cu totala nimicire prin dezlănţuirea unor asurzitoare puteri stihiale… Cel puţin la prima vedere. Treptat se insinuează însă o putinţă de izbăvire, de reconciliere, o geană de lumină. Până la urmă O furtună este sugestia unui purgatoriu ce se întrevede dincolo de orice pedeapsă, remuşcare, deznădejde, şi dincolo de vecinătatea infernului atotmistuitor. Dincoace şi dincolo de moarte există un purgatoriu, dar purificarea se face prin înfricoşare şi prin suferinţă, iar încercările sunt „cu asupra de măsură”, fiindcă nu toţi aceia care ajung în purgatoriu au parte de izbăvire. Este un spaţiu primejdios, ameninţător, cu două ieşiri din care numai una singură duce către lumină.

Fascinaţia bolnavă a puterii, rătăcirea, uzurparea, trădarea, crima, laşitatea, eşecul, disperarea, căinţa sunt exacerbate, iar această viziune a dramaturgului este preluată şi amplificată de regizor. Furtuna este un adevărat sinopsis al dramaturgiei shakespeariene. Noul katharsis propus de Silviu Purcărete, dincolo de groază şi de oroare, se împlineşte printr-o reconciliere în purgatoriu. Actorii răspund acestui dublu comandament transmis prin textul dramatic şi hiperbolizat scenic graţie viziunii regizorale. O furtună este mai întâi un spectacol de regie, deja o axiomă pentru montările semnate Silviu Purcărete. Ca în multe astfel de cazuri actorii devin o echipă, un corp artistic ce funcţionează impecabil. Dacă în acest ansamblu creierul este Purcărete, atunci inima este Ilie Gheorghe în rolul lui Prospero; el redă ritmul spectacolului, nuanţează, alternează registrele, trecând de la terifiant la tragic, de la ridicol la comic, de la truculent la subtil, de la grotesc la afectuos şi la reflexiv. Instinctualul feroce, bestialitatea, sălbăticia, versatilitatea, frica dizolvantă, diabolicul, când rizibil, când a toate terfelitor, maculare absolută, este întruchipat de Sorin Leoveanu. Viciile ce bântuie specia umană îi sunt acesteia regresive până la faza unei monstruozităţi insuportabile şi indicibile, greu de trăit chiar în postura de spectator. Aşa ni se înfăţişează Sorin Leoveanu în rolul vestitului personaj Caliban. Însă actorul are de interpretat încă o partitură, opusă ca registru, un rol de compoziţie, este vorba de Miranda, fiica lui Prospero, ducele de Milano cel uzurpat. De la abrutizare, visceral, animalitate morbidă, Leoveanu trebuie să treacă alternativ la un fel de inocenţă crudă, liminară, undeva între curat şi imatur. Tot un rol în travesti, Alonso, fiul regelui napolitan, est jucat de Romaniţa Ionescu, iar două roluri, de această dată secundare, interpretează Mircea Tudosă: nobilii Adrian şi Francisco. De la două roluri „cuplate”, o găselniţă regizorală, spectatorului i se aduc în faţa ochilor şi cupluri de actori, care evoluează oarecum în duo. Un exemplu ar fi Nicolae Poghirc şi Constantin Cicort în rolurile măscăriciului Trinculo şi pivnicerului beţiv Stephano. Sunt vizibili de asemenea, prin apariţiile lor deseori împreună, Adrian Andone şi Cătalin Băicuş, în rolurile lui Alonso, respectiv Sebastian, fratele acestuia. George Albert Costea jucându-l pe Antonio, ducele uzurpator al Milanului, este în contrast cu Ilie Gheorghe, ca vârstă şi caracter. Un rol bun, relativ cuminte, conform reţetei dramatice, realizează Angel Rababoc în Gonzalo, un sfetnic bătrân şi onest. Ariel, îngerul dubios, la început corupt, apoi mântuit, interpretat de Valentin Mihali, pune în balanţă o varietate de stări şi ipostaze redate cu o meşteşugită tensiune. Cortegiul de duhuri ale aerului – Iulia Lazăr, Iulia Colan, Petra Zurba, Monica Ardeleanu – se încadrează bine în spiritul ambiguu de mistere şi de tenebre al spectacolului.

La crearea atmosferei contribuie din plin muzica extraordinar de şocantă, cutremurătoare, a lui Vasile Şirli, alături de scenografia fantastică a lui Dragoş Buhagiar. O furtună – pe scurt încă un spectacol-reper în palmaresul magistral al lui Silviu Purcărete.