O marotă a criticii din secolul XX, între atâtea altele, a fost alienarea, legată mai tot timpul de lipsa sau de neputinţa de a comunica. Era normal ca o asemenea observaţie să aparţină sau, mai degrabă, să fie credibilă când era spusă de Eugen Ionescu. Ironizând tevatura care se făcea deseori în jurul subiectului, dramaturgul adăuga că acea critică se pierdea în dezbateri şi aducea puţine lămuriri. De altminteri, excesul de vorbe şi penuria de sensuri caracterizează fanfaronada de ieri şi de azi. Burghezul gentilom este un vechi exemplu. Mica burghezie a lui Eugen Ionescu este însă un exemplu recent. Unul niţeluş mai îndepărtat e oferit de politrucii, de târgoveţii şi de mahalagiii lui Ion Luca Caragiale. Uzura verbală, folosirea excesivă, mecanică, a cuvintelor duc la golirea de sens, ele ajung banale palavre. Lumea lui Caragiale trăncăneşte, macină vorbe în gol, iar cea a lui Eugen Ionescu se maimuţăreşte vorbind anapoda, fără nici o noimă. Limbajul îşi pierde orice funcţie axiologică. Vidat de substanţă, scapă din vedere valorile şi, în consecinţă, devine limbaj absurd. Personajele se prăbuşesc în derizoriu în primul rând prin limbaj, care le dă în vileag precaritatea, impostura sau nulitatea intelectuală şi emoţională.
Deposedat de aproape orice sens care să conteze, în ciuda ori mai bine zis din pricina simplităţii care decade în simplism, limbajul teatral caragialian este principala sursă a comicului, o primă categorie de comic aparent superficial, la îndemână, dar, în ultimă analiză, un vehicul, un deconspirator al gândirii şi al caracterelor, nu amendabile, ci blamabile. La Caragiale personajele se înfăţişează aşa cum sunt, ele nu evoluează caracterologic, rămân prizoniere ale propriei lor condiţii. Nu numai comediile sunt o consistentă mărturie, ci şi momente şi schiţe precum Justiţie, C. F. R., Telegrame sau Căldură mare. Leanca din Justiţie, vorbeşte învălmăşit, alandala, nu mai ştie ce spune, fiind cuprinsă de o emoţiune treptată:
Eu, să trăiţi, săruŽ mâna, domnŽ judecător, eu sunt o fomeie sârmană, Dumnezeu mă ştie cum mă chinuiesc pentru o pâine
De-aia şi pusesem de gând de la Sfântu Gheorghe să las prăvălia, care nu mai poate omul de atâtea angarale ca să mai mănânce o bucăţică de pâine, şi nu ne mai dă mâna să plătim licenţa.
În Căldură mare cuvintele contrazic realitatea ori o mistifică, dialogul dintre musafir şi feciorul în casă este o înnodare de confuzii şi de ambiguităţi, de nonsensuri, absurdul dă târcoale la orice replică, fiecare personaj vorbind, cum s-ar spune, în dreptul lui:
În tot ce urmează persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate.
Domnul: Domnu-i acasă?
Feciorul: Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.
D: Dumneata spune-i c-am venit eu.
F: Nu pot, domnule.
D: De ce?
F: E încuiată odaia.
D: Bate-i, să deschidă.
F: Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.
D: Care va să zică, a plecat?
F: Nu, domnule, n-a plecat.
D: Atunci e acasă.
F: Ba nu, da n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.
Discuţia continuă cu multe alambicări, cele două persoane nereuşind niciodată să comunice logic una cu cealaltă. Lipsa de logică se asociază cu lipsa de sens, sau vicevercea. O anume implementare a logicii se vede însă din accentul pus pe poantă, în finalul poveştii. În Justiţie, Leanca reclamă, ca o cârciumăreasă agramată ce se află: Da, domnŽ judecător, onoarea mea, nereperată, cum rămâne? Judecătorul intră în joc şi răspunde prompt: LasŽ că ţi-o reperează domnŽ Mitică. Comicul vine tot din limbaj, din confuzia între paronimele a repara şi a repera. În C. F. R. ilaritatea rezultă din confuzia de situaţii. Niţă şi Ghiţă îşi râd de muşteriul nepoftit care le împuie capul cu referinţele insistente, agasante despre plecarea cu un tren de noapte a soţiei sale, împreună cu un bărbat chipeş, irezistibil. Aflând în cele din urmă că e vorba de fratele acesteia, cei doi, care se amuzau în secret pe seama presupusei prostii a intrusului, se dezumflă dintr-o dată:
A(micul): A plecat din Piteşti
Ai să mergem undeva, să bem câte un jvarţ.
G(hiţă): Nu mai mergem.
A(micul): De ce?
N(iţă): Nu mai ai nici un haz.
Tot cu o poantă se termină şi Reformă, şi Telegrame. Celebră e cea din Telegrame, unde, după un tărăboi la fel de clamoros şi de ridicol precum în DŽale carnavalului, totul se termină în concordia generală: Costăchel Gudurău liberat az dimineaţă lipsă probe asasinat. Împăcat cu directoru. Pupat toţi piaţa endependenţi. (s. n., I. L.)
Avându-i drept modele pe Caragiale şi pe Urmuz, Eugen Ionescu împinge lucrurile şi mai departe. La el, limbajul teatral este, de fapt, un anti-limbaj, iar comunicarea este complet întreruptă. Personajele lui flecăresc, înşiră vocabule fără nici un temei semantic, vorbesc în afara logicii, trecând, fără să-şi dea seama, de la comic la grotesc şi finalmente la absurd. În totalitate şi explicit, noul teatru numit şi teatru al absurdului (şi nu teatru absurd!) este aici o ilustraţie ideală. Ca formă de protest, de refuz, acesta reprezintă altă manieră de a pune NU aneantizării valorilor, relevată prin vidul de limbaj. În definitiv, Eugen Ionescu vrea să restaureze limbajul autentic şi comunicarea efectivă, urmând să restaureze omul şi idealurile umaniste, un umanism care, conform dramaturgului de origine română, ar trebui închinat lui Dumnezeu, deci Valorii supreme. Altfel zis, în teatrul ionescian limbajul trimite la o valoare supremă decăzută din condiţia originară. La fel cum a dorit să restabilească limbajul autentic prin intermediul teatrului, tot astfel, în tinereţe, Eugen Ionescu a încercat să zgâlţâie puţintel literatura română a vremii şi clişeele ei, prin publicarea, în 1934, a volumului polemic Nu. Începând cu Nu şi chiar cu Elegii pentru fiinţe mici (1931) şi terminând cu Rinocerii (1961), opera ionesciană îşi probează unitatea prin acel demers continuu de a spune cu vehemenţă NU anchilozării, absurdului şi nonsensurilor care copleşeau lumea modernă.
Teatrul său poate fi considerat şi o deversare de toxine psihice neuitând că dramaturgul a fost o natură profund depresivă, care, cum spune Andrei Oişteanu în cartea Narcotice la români. Istorie, religie şi literatură, a supravieţuit între oroarea de a trăi şi oroarea de a muri. Se pare că nici Caragiale nu se amuza pe seama defectelor, a inculturii contemporanilor transfiguraţi în personaje. Circulă apocrif informaţia că marele comediograf, atunci când scria comediile şi schiţele, mai mult plângea decât râdea.