Este demult demonstrat faptul istorico-literar cum că George Bacovia este o figură singulară, de-a dreptul stranie, în poezia românească din epoca modernă. Singularitatea lui ni se dezvăluie direct, fără echivoc, din stările maladive împinse până la funebru, din singurătăţile dizolvante, dar şi din citadinismul său, Bacovia putând fi considerat cel mai… estic occidental din poezia europeană a veacului XX. Această din urmă idee îi revine doamnei Svetlana Paleologu Matta şi este expusă în monografia Existenţa poetică a lui Bacovia. Ca şi autoarea lui, respectivul studiu a avut un destin discret şi totodată sinuos, cel puţin pentru cititorii şi cercetătorii din ţara noastră. Existenţa poetică a lui Bacovia a fost la origine o teză de doctorat scrisă în limba franceză şi susţinută în anul 1955. A fost publicată sub formă de carte în 1958. La cunoştinţa criticii şi a cititorilor români a ajuns mult mai târziu, în 2012, când a fost tradusă şi publicată la Editura Ateneul Scriitorilor din Bacău de Lucia Olaru Nenati, prietenă şi foarte bună cunoscătoare a Svetlanei Palelologu Matta şi a operei sale.

Întrupare a unei eredităţi mai amestecate decât cea a lui Guillaume Apollinaire, dar călătoare pe căi ale destinului la fel de complicate, Svetlana Paleologu Matta s-a născut în 1928, la Bucureşti, dintr-un tată germano-chilian şi dintr-o mamă ruso-poloneză. Copilăria şi-a petrecut-o undeva, în sudul Basarabiei, ca să revină la Bucureşti după război, recte după reanexarea acestui teritoriu românesc de către Uniunea Sovietică. Şi-a început studiile superioare la Bucureşti dar le-a încheiat la Zürich, pentru că familia a fost expulzată în Elveţia la puţină vreme după instaurarea regimului comunist. În lumea helvetică a cunoscut consacrarea neuitând niciodată de limba şi de cultura română în care se formase. Astfel, în afara studiului despre opera şi personalitatea lui George Bacovia, cercetătoarea a scos la lumină o carte şi mai interesantă – Eminescu şi abisul ontologic – publicată, cu o prefaţă semnată de N. Steinhardt, la Aarhus (Danemarca) în 1988 şi apărută în româneşte, la Bucureşti şi Timişoara, în 1994 şi 2007. Preocupările filozofice şi literare de profunzime au fost fructificate în încă două cărţi, Jurnal hermeneutic şi Calicantus. Scene din viaţa lui Cristal, traduse şi ele în română şi publicate în primul deceniu al mileniului trei la Timişoara şi Cluj. Este vorba, în aceste cazuri, de încă o contribuţie la studierea lui Eminescu şi de o carte cu caracter autobiografic. În fine, în 2011, la München, în limba franceză, îi este editat volumul Galaxie Proust.

Incursiunea în biografia Svetlanei Paleologu Matta este binevenită fiindcă, deşi cu o activitate ştiinţifică şi literară cel puţin meritorie, ea rămâne încă puţin cunoscută la noi. Este acel soi de destin ingrat care nu i-a ocolit nici pe alţi scriitori şi oameni de ştiinţă români de prin rang, exilaţi de timpuriu în Occident de teama ciumei roşii. Întorcându-ne la Existenţa poetică a lui Bacovia trebuie să nu omitem să remarcăm întâi caracterul sintetic, lapidar al expunerii, pe alocuri expeditiv, dar nu în detrimentul completitudinii, ci în folosul deschiderii unor perspective de profunzime. Multe din ideile astfel formulate pot fi adâncite în alte capitole care să amplifice, să extindă cercetarea asupra personalităţii poetice bacoviene. Este una din ofertele cărţii. Cea dintâi este însă monografia ca atare, singura scrisă şi prezentată (1955) despre poezia lui Bacovia când autorul era încă în viaţă. Poetul s-a stins în 1957 la vârsta de aproape 76 de ani. Ea stă cu onoare alături de alte cercetări monografice mai târzii, dedicate în România, lui Bacovia, între care se disting: Mihail Petroveanu (George Bacovia, 1969), Gheorghe Grigurcu (Bacovia, un antisentimental, 1974) şi Ion Caraion (Bacovia. Sfârşitul continuu, 1975).

Unghiul de abordare se deschide spre imaginea unui poet văzut ca „o victimă a timpului său”, a unei lumi submediocre, decadente, intrate în descompunere. Este societatea burgheză care cultiva cel mult valorile medii, ahtiată fiind după bani, avuţie şi huzur. Este o lume bolnavă, fără putinţa de a se vindeca, de a ieşi din cocleli şi marasm. În această lume în dezagregare chiar „corpul uman şi-a pierdut integritatea”, Bacovia fiind un caz tipic. Integritatea priveşte atât componenta fizică, corporală propriu- zisă, cât şi cea morală, sufletească, credinţa şi dorinţa de a trăi. De aceea, Bacovia este un maladiv incurabil, un exilat în interiorul lumii unde s-a născut şi îşi târăşte existenţa cotidiană mizeră. De aceea poetul este bântuit de scepticism, este înghiţit de singurătate, este terorizat de moarte şi de neant. El nu trăieşte numai într-un fund de lume, geografic şi social vorbind, el trăieşte într-un hău, un străfund lugubru, într-un impas existenţial din care nu se întrevede altă ieşire decât moartea. Bolnav de ftizie şi golit de orice impuls vital, Bacovia este interceptat şi receptează toate bolile lumii din jur. Imunitatea lui, profilaxia socială şi spirituală sunt egale cu zero. Suferinţa incurabilă, nesfârşită, este proiectată în universul poetic impregnându-l de angoasă, de plictis, chiar de satanism, de chinul de a muri neîncetat. Este evident din toate aceste abordări că poezia lui Bacovia este exclusiv una de stare, o stare maladivă ireversibilă. În acest context ni se pare pe de-a întregul justificată cuprinderea în structura cărţii a unor secţiuni precum Opoziţia faţă de burghezie, Animus occidental – Anima moldovenească, Precipitatul existenţei, „Angoasa românească”, Plictiseala, Dispariţia, Murind neîncetat, Satanism sau Refuzul civilizaţiei. Sunt tot atâtea direcţii tematice reperabile în creaţia unui mare neadaptat tragic aşa cum a fost George Bacovia. Sunt direcţii care, aşa cum observă şi demonstrează Svetlana Palelologu Matta, fac din Bacovia un poet european din marginea Orientului. Universul poeziei sale, exclusiv citadin, de un citadinism aparte – umilul târg moldav –, alături de evidentul cromatism şi de muzicalitatea, aş zice imparabilă, îl alătură pe Bacovia marii poezii europene de la finele veacului al XIX-lea şi din primele decenii ale celui următor, poezie dominată mai întâi de simbolism, apoi de expresionism. El depăşeşte sfera acestor curente prin numeroasele şi atipicele stări care ne amintesc de Trakl, şi de Baudelaire, şi de E. A. Poe, şi de Eminescu, chiar şi de Villon; o depăşeşte prin simplitatea sa fundamentală de sorginte, de natură tragică, prin dezesperantul nihilism existenţial. Este o poezie a neantului, a morţii neîncetate, în care totuşi mijesc, disparate, câteva puncte de culoare caldă, primăvăratică, precum în (totuşi) însufleţitoarea poemă Verde crud. Însă cu o floare, fie ea în stadiul de „mugur alb, şi roz şi pur” nu se face primăvară! Tot o poezie de timp şi de stare, nimic dincolo de Bacovia…

Aş lăsa-o pe autoare să concluzioneze, cu pătrunderea, cu uimitoarea ei sensibilitate pentru poezia bacoviană:

„Şi totuşi Bacovia rămâne captiv în universul său de plumb. Nu prin încercarea de a-l depăşi, ci prin reducerea existenţei la un precipitat.

Bacovia alege descompunerea. Cosmosul, propriul său cosmos, tinde să se existenţializeze pe dos, manifestul său poetic, dacă există unul […], este existenţializarea cosmosului pentru a-l transforma într-un precipitat de plumb.

Oare de ce este acest lirism sumbru trăsătura lui fundamentală? Cum se poate explica plumbul? Înseamnă, adică, acesta magia, demonicul, anorganicitatea amorfă care merge până la atomizare?”

În definitiv, cum spunea Ion Barbu, creaţia oricărui mare poet nu este decât imaginea de profunzime a spiritului său…