„Singuri pe scenă”… cu Marcel Proust

Iulia Cristina Frânculescu, strămutată de câţiva ani la Timişoara, este o craioveancă get-beget. Născută şi crescută la Craiova, cu studii universitare filologice, specializarea franceză-engleză, urmate la Universitatea din urbea olteană şi încheiate în anul 2003, continuând apoi cu  un doctorat în litere, Iulia Cristina Frânculescu, este actualmente cadru didactic universitar pe malurile Begăi, unde predă limba engleză. Recent, dincolo de toate aceste preocupări intelectuale şi de spirit, Iulia Cristina i-a surprins pe cei care o cunoşteau cu o carte de proză, aproape cu ambiţii de roman, intitulată misterios Singuri pe scenă, cu care a ieşit pe locul întâi la concursul de debut organizat de „Scrisul Românesc” în anul 2011. Surpriza apariţiei este un pic diminuată, pentru cei care o cunosc mai bine, dacă dezvăluim că ea provine dintr-o familie cu viguroase, constante preocupări şi pasiuni pentru literatură, fiind fiica cunoscutului şi cândva precocelui poet Florea Miu. Fire sensibilă şi cultivată, Iulia Cristina Frânculescu, altminteri cu realizări deja notabile în domeniul specializării profesionale, face pasul spre beletristică.

Singuri pe scenă este o carte care începe în manieră proustiană, cu sesizarea şi fixarea unor senzaţii care deschid o fereastră către universul lăuntric, către introspecţie şi analiză. De altfel şi tânăra autoare mărturiseşte chiar în debutul cărţii:

„Dimineţile în Teişoara au ceva aparte. Un gust al lor, gust de ceai verde cu bucăţi de lămâie, gust de magiun întins pe pâine proaspătă. Mai mult, au şi miros, gândi Tamina. Parfum de tei primăvăratic şi aromă de scorţişoară, miresme tulburătoare ce-mi gâdilă nările matinal. Iar la sfârşitul verii, zorii zilei aduc miros de fân ars, de sate câmpeneşti pârjolite de soare”.

Din primele rânduri ne trezim în mijlocul unui univers de senzaţii olfactive şi gustative – ceai verde, lămâie, magiun, aromă de scorţişoară, miros de tei şi, mai târziu, de fân ars – şi cine poate ocoli amintirea gustului madeleinei lui Marcel Proust şi a aromei infuziei de tei care i-au declanşat dintr-o dată, s-au asociat cu amintirea mirifică a copilăriei?! Şi această beţie de mirosuri şi gusturi tocmai la Teişoara – nu o inconturnabilă Timişoară, ci chiar oraşul natal, inundat de miros de tei – ca şi acel Combray (re)imaginat de Proust!... Ca o confirmare, toate aceste trăiri se adâncesc afectiv şi declanşează fluxuri de memorie, ceea ce ne tentează să sugerăm că retrăirea, inevitabil nostalgică, a propriului trecut se învecinează, se contaminează chiar discret, cu nostalgia subconştientă a deliciilor estetice oferite de opera lui Marcel Proust. Declaraţia de adeziune este, din nou, făţişă: „Pe deasupra dimineţile teişorene vorbesc un anume dialect afectiv, prin graiuri şi tonalităţi felurite. Murmur de voci, ciripit de guguştiuci, cântec de vânt, glasul oraşului în prag de trezire. Cu ochii închişi, între vis şi realitate, Tamina asculta zi de zi acest freamăt, retrăind proustian senzaţii din alte vremi, senzaţii trecute deja pe tărâmul amintirii”.

Ce mai poţi spune în faţa unor asemenea pasaje care deconspiră fără complexe modelul decât că mustesc de un lirism precum lumina blândă a unei după amiezi de sfârşit de vară, în care se scaldă imaginile diafanelor amintiri personale? Analiza psihologică nu este respinsă, dimpotrivă, amintirile transferă clipa în durată şi, de aici, în eternitate. Referinţa la Marcel Proust este chiar manifestă, explicită. Amintirile personale şi înclinaţiile descriptiviste sunt de asemenea, la locul lor, pregătit de acest incipit al cărţii: „Mecanismul funcţiona în faptul dimineţii asemenea unui ceas elveţian. Durata interioară transgresa matinal filele scrierii proustiene, pentru a-i da tinerei cu sensibilităţi senzoriale impresia veşniciei cuprinse într-un moment de memorie afectivă. Purtată involuntar într-un trecut, pentru a trăi în toată splendoarea clipe adormite sub povara anilor, Tamina regăsea cu inima ceea ce inteligenţa nu ştie şi nu poate să aducă la suprafaţă.”

Aici sunt convocate „durata interioară”, „memoria afectivă”, incursiunea „involuntară” în trecut, primatul memoriei şi al afectivităţii asupra inteligenţei. Cartea se anunţă deci ca o reîntoarcere în „vechiul timp”, al copilăriei şi adolescenţei, în vreme ce plecarea Taminei din oraşul unde trăise spre necunoscutul Oraş Nou înseamnă şi intrarea într-un „nou timp”. Imagini şi întâmplări încep să curgă, ca un amestec dintre realitate şi amintire, dintre trecut şi prezent. Nu lipsesc trimiterile, destul de voalate, poetice, la romanul modern, Călătorie la capătul nopţii, dar şi la cel clasic, „Rabelais, cu ai lui Gargantua şi Pantagruel, eroi neaşteptaţi în poemul copilăriei”. Se subînţelege că romanul modern reprezintă prezentul, trăirea, trăitul, le vécu mai degrabă, în vreme ce romanul vechi ar fi trecutul şi amintirile, flotante, diafane. Apoi rememorarea se derulează impetuos, trecând de pragul unei experienţe cruciale, o operaţie pe cord deschis, însoţită de o „teamă metafizică”, de un „spleen baudelairian”, dar şi de o „greaţă sartriană”. Textul începe să se depărteze de modul proustian, este o repovestire, în alţi termeni, a unei experienţe personale.

Aşadar Singuri pe scenă nu rămâne până la sfârşit un text eminamente proustian, cu toate că este o proză subiectivă de la un capăt la altul. Afectivitatea continuă să fie dominantă, până una alta ea dă consistenţă scrierii, fiind superioară intelectului, ea este suportul, sursa rememorării, conţine stimulii aducerii aminte.

„Mintea e nimic pe lângă inimă. Inteligenţa nu face doi paşi fără suflet. Trebuie numai să simţim, fără ascunzişuri, fără reţineri, şi să spunem numai ce simţim. Dincolo de luciditate stă în germene ştiinţa sufletului, discutabilă, puţin explicativă, dar dătătoare de sensuri miraculoase, vitaliste, mitice”.

Este o analiză directă, parcă, a facultăţilor ce concură la elaborarea textului, raportată la eul auctorial, cucerit de readucerea neaşteptată în prezent a unui trecut altfel pierdut în uitare şi în nefire, în moarte, la urma urmei. Atunci când intensitatea experienţei creşte, autoarea trece la relatarea la persoana întâi, ca ulterior să revină la persoana a treia, pentru a păstra nu neapărat detaşarea faţă de povestire ci pentru a sugera depărtarea în timp, o depărtare de unde vin şi amintirile. Recursul la copilărie este inevitabil, de acolo vine imaginea fetiţei „cu stea în frunte şi ochi de scorţişoară”, apoi imaginea „curţii cu poveşti”, a copiilor prieteni Dora, Dănel şi Duana… După care, în alternanţă, prezentul, care, prin severitatea vieţii spitaliceşti volatilizează, parcă, poezia trecutului. Treptat însă cele două răstimpuri încep să se asemene, amintirea învăluie prezentul, un timp care se amestecă  cu trecutul subiectiv: „În spital timpul îi părea Taminei ca în copilărie. Timp dilatat, dilatativ, care trece încet, timp nesfârşit, intens, bogat. Imagini de neşters, emoţii de început de viaţă”.

Perfect adevărat, pentru că începutul de viaţă pământească al Taminei se va contopi, în timp, cu al doilea „început de viaţă” în Oraşul Nou, cu toate că acel nou început „îi părea Taminei chinul veşnic”, în timp ce „pământul zeilor îl simţea departe, acolo unde vezi, fără să înţelegi, tărâmul fericirii absolute”. Timp edenic, timp al încercării, timp al mântuirii, toate se succed  în realitate şi se amestecă în amintire si vis… Există, realmente, o delimitare clară între prezent, „viaţa care se adânceşte în urmă”, şi trecut, „viaţa care lumina drumul în faţă”.

Spuneam că autoarea iese într-o măsură de sub tutela lui Proust. Inserţii culturale, unele redând tot momente ale trăirii şi ale cunoaşterii copilăreşti, episoade de jurnal (de pildă, 13 DECEMBRIE – terapie intensivă), pasaje în versuri, de fapt citate dintr-un poem dedicat Taminei suferinde de tatăl ei:

„Am fost cu tine şi voi fi oricând,/ fetiţa mea, copilul meu din stele./ Ştiu că e greu acolo, pe pământ,/ Dar ai cu tine gândurile mele.// Să te întorci, te rog, cum ai plecat,/ – copilul meu din ere siderale!/ Din calendarul care ni s-a dat/ Tu ai de străbătut această cale.”

Nu numai afectivitatea, sentimentele durabile, ci si emoţiile, stări supuse tumulturilor trecătoare sunt prinse în carte cu o gingăşie care trece dincolo de obişnuitul feminin şi se transfigurează în aura permanentă a evocării şi a participării la rememorare şi la experienţă acută. Debutul celei care semnează cu numele de Iulia Cristina Frânculescu vădeşte o maturitate viguroasă, susţinută atât de formaţia culturală şi intelectuală temeinică, organic construită, cu perseverenţă în timp, dar mai cu seamă o sensibilitate poetică dincolo de obişnuitele aşteptări. Tânăra prozatoare oferă cititorilor un elegant, cuceritor roman poetic.