Un terorist filozof

Dacă am râde cu cinism de realităţile contemporane am spune că, mai ales acum, este la modă terorismul; el este marota politicii globale. Tot aşa a fost la modă şi războiul rece. Amândouă fac parte din jocul de-a dominaţia mondială şi de-a superputerile. După războiul rece, terorismul este scenariul conform căruia  se joacă confruntarea dintre două tabere de anvergură semiplanetară, antagoniste şi ostile până la dorinţa sălbatică de anihilare reciprocă, definitivă şi irevocabilă. După confruntarea dintre nazism şi comunism, apoi dintre capitalismul liberal şi comunismul totalitar, a survenit, aproape instantaneu şi la comandă, confruntarea fără menajamente dintre capitalismul mai mult sau mai puţin liberal şi fundamentalismul islamic. Sau, altfel spus, este ceasul războiului dintre cei puternici şi cei slabi, ori al conflictului dintre două culturi diferite având viziuni opuse asupra libertăţii şi supunerii, dintre două mentalităţi colective ce nu se recunosc şi refuză să se tolereze, dintre un liberalism ce riscă să o ia razna şi o religie tânără şi setoasă de sânge…, ori dintre câte şi câte altele, aşa cum li s-o mai fi spunând în politologia zilelor noastre. S-a spus şi s-a repetat, cu un aer foarte grav, că după 11 septembrie 2001, situaţia mondială a resimţit un şoc al revizuirii şi schimbării de strategii politice, economice şi militare. S-a vorbit atâta în acest sens, încât se pare că lumea, în special America şi Islamul fundamentalist, avea nevoie de un asemenea conflict. Din acel septembrie 2001 nu a trecut decât un an şi jumătate şi s-a ajuns la o înfruntare militară directă, pe teatrul de operaţiuni din Irak, însă angajamentul politico-diplomatic, strategic şi material depăşeşte evident graniţele acelei mult încercate ţări. Aşa cum, din anumite raţiuni mai puţin transparente, a fost nevoie de războiul actual din Irak, tot astfel a fost nevoie de războiul din fosta Iugoslavie şi de primul război din Irak. După căderea cortinei de fier şi a lagărului socialist, au dispărut şi mizele politice şi militare ale lumii contemporane. Însă, întrucât nici societatea noastră postmodernă nu poate vieţui decât la modul antagonic, al tensiunilor şi confruntărilor deschise, după încheierea războiului rece au fost găsite repede alte surse conflictuale. Terorismul este un mod de a inventa sau stârni noi inamici, noi strategii de atac şi apărare, de păstrare sau de cucerire şi consolidare a dominaţiei economico-politice, noi modalităţi de a consuma potenţialul diplomatic şi arsenalele militare.

Născocit tot de marile puteri şi servit celor fără trupe regulate şi arsenal militar suficient, terorismul zguduie acum lumea şi îmbracă cele mai neaşteptate forme în cele mai diverse ţări, de la terorismul organizat în reţele multiple, până la cel individual şi solitar, fără nici un element de integrare organizaţională. Cert este că acesta a început să ia amploare odată cu Intifada palestiniană, după Războiul de şase zile din 1967. La fel de cert este că el se îndreaptă astăzi tocmai împotriva celor care l-au scornit şi, culmea, este instrumentat de cei care au fost instruiţi de primii cum şi împotriva cui să-l îndrepte, la acea oră, când taberele beligerante ocupau alte dispozitive de luptă.

Un prilej de meditaţie asupra acestui atât de temut flagel al lumii de astăzi îl oferă şi cartea lui Ovidiu Hurduzeu intitulată Unabomber – profetul ucigaş, Editura Logos, Bucureşti, 2007. Încă un serial, mai puţin cunoscut la noi, din istoria violentă a Statelor Unite. În spatele vocabulei şi imaginii compuse de FBI (un - de la universities, -a- de la airlines şi bomber de la bomb = bombă) s-a ascuns, vreme de vreo douăzeci de ani, Ted Kaczynski, american de origine poloneză, doctor în matematici şi terorist solitar ce lupta cu propriile mijloace empirice împotriva Sistemului. Sistemul este cel tehnologic, iar atacurile au fost orientate împotriva lumii academice şi a liniilor aeriene pentru că, socotea Kaczynski, cei care conlucrau la întărirea sistemului erau în mare parte oameni de ştiinţă proveniţi din universităţi, iar avioanele, pe care teroristul nu le putea nicicum suferi, sunt unul din principalele „constructe” ale tehnologiei. Cazul lui Unabomber este, în egală măsură, straniu şi exemplar la modul negativ. Actele lui teroriste au rădăcini şi explicaţii psihologice şi sociale. Un ins extrem de disimulat, de introvertit, ascunzând o mulţime de frustrări, nesociabil, ba chiar a-social, Unabomber era dotat cu o inteligenţă ieşită din comun, cu o putere de observaţie şi de analiză ce îi îngăduiau să emită opinii de sinteză asupra stării psiho-sociale şi tehnologice a societăţii americane din ultimii patruzeci de ani. Pe deasupra, în adâncul său un anarhist tentat să-şi împingă atitudinile ostile şi izolaţioniste până la violenţe fără de nici o cruţare, Ted Kaczynski avea toate datele să devină un terorist revanşard cu o ideologie personală asupra evoluţiei / involuţiei societăţii sub impulsul dictatorial al tehnologiei. La fel, şi factorii americani de investigaţie aveau toate motivele să-l declare un ins foarte grav bolnav de schizo-paranoia, ceea ce i-ar fi diminuat considerabil discernământul şi responsabilitatea.

Societatea tehnologică atât de detestată de Unabomber (Fuck the System!,  aşa gândesc şi anarhiştii disimulaţi de azi) continuă să galopeze către un epilog încă greu previzibil, dar dătător de numeroase temeri, care mai de care mai pesimiste, funeste, ba chiar cu iz apocaliptic. Adept al vieţii simple, austere, fără facilităţi tehnice şi al naturismului, convins de ideea care susţine că the small is beautiful (divizarea societăţii în comunităţi mici, de tip arhaic, nepericuloase din punct de vedere ecologic), Unabomber duce o viaţă din ce în ce mai retrasă, secretă chiar, şi este ani mulţi inamicul pu­blic numărul 1. Între timp atentatele lui cu bombe artizanale devin devastatoare, provocând distrugeri materiale şi  pierderi de vieţi omeneşti. În pofida tuturor eforturile de investigare, el nu putea fi prins, fiindcă acţiona într-un fel atipic, discret la maximum şi trăia ca un pustnic, undeva într-o pădure din statul Montana.

Însă activitatea „celui mai căutat terorist din istoria Statelor Unite ale Americii” nu se rezuma doar la atâta lucru. Fostul asistent universitar de matematică de la Berkeley trimitea din când în când scrisori unor mari publicaţii americane unde îşi dezvăluia unele din ideile ce-l împingeau la săvârşirea actelor de terorism – ucigaşul îşi avea propria filozofie! Unabomber ţinea să nu treacă drept un criminal de rând, ci un individ care înţelegea bine starea de lucruri şi voia să atragă atenţia asupra consecinţelor dezastruoase ale escaladării tehnologiei. El voia să dea de gândit asupra unor aspecte ce incită serios lumea contemporană – a se vedea poluarea şi încălzirea globală, distrugerea mediului, dependenţa prea accentuată de tehnologie, manipularea în masă, spălarea creierului etc. O gândire justă şi aparent sănătoasă până la punctul angajării unor acţiuni care să o susţină…  Iată de ce el a redactat şi publicat un lung manifest în care îşi expunea toate ideile privitoare la alienarea omului de astăzi, la pierderile ireparabile produse de aşa zisul progres tehnologic şi la soluţiile nepractice pe care le întrevedea.

După ce a fost capturat, în 1995, deconspirat fiind chiar de fratele său David în urma publicării manifestului sub titlul Societatea industrială şi viitorul ei, de „F. C.”, Theodore John Kaczynski a ţinut cu tot dinadinsul să nu fie declarat bolnav psihic, tocmai pentru ca ideile lui să fie luate în seamă ca produs al unei minţi normale. El urmărea în primul rând ca nimeni să nu se îndoiască de viabilitatea ideilor, chit că tocmai  violenţa, ca mijloc de a atrage atenţia, era componenta ce le submina.

Cartea lui Ovidiu Hurduzeu, scrisă cu mijloacele jurnalistului şi ale eseistului (a nu se uita şi lungul interviu, de-a dreptul senzaţional, luat făptaşului!) şi abia în al doilea rând cu cele ale prozatorului, nu atrage atât atenţia asupra cazului Unabomber, totuşi puţin cunoscut în România, cât mai cu seamă asupra unei problematici profund îngrijorătoare. Poate oferi violenţa vreo soluţie în rezolvarea unor crize regionale sau globale? Evident că nici una, pentru că nimic din ce este mânjit cu sânge sau impus prin suferinţă nu poate obţine acordul majorităţii oamenilor, lucizi şi echilibraţi, şi cu atât mai puţin acordul unei justiţii aşezate pe bazele drepturilor fundamentale ale omului. Oricât de strălucită ar fi mintea cuiva, oricât de bune ideile, ele nu pot fi impuse prin crimă sau prin atentate la integritatea oamenilor şi la siguranţa publică. Se dovedeşte încă o dată, dacă mai era nevoie, că terorismul nu poate da nici o soluţie la problemele atât de preocupante ale lumii în care trăim.