n-am mai coborât de mult scara aurarilor şi acuma sunt singur
atunci ultima dată chiar în pasajul îngust
la mijlocul vârstei noastre cenuşii cum zicea pe vremuri dani
am intrat în peretele foarte înalt
printr-o uşă de fier cu iustin şi cu radu
ne-am aşezat la o masă joasă pe nişte tabureţi de lemn
care semănau cu turele de şah
ca şi când ne-am fi adunat în jurul focului la munte la fântânele
şi radu a şi zis bătrâne mai ţii minte coliba de sub runcuri
când femeile noastre erau la examene
şi jucam popice cu sticlele de rom de-un kil
şi dani s-a urcat până în vârful celui mai înalt mesteacăn din cindrel
într-un întuneric deplin am vorbit mult despre viaţă şi despre dragoste
şi ne durea în şaişpe de literatură
foarte târziu de fapt dimineaţa devreme când am ieşit în pasaj
din peretele ăla de cărămidă veche zăpada era până la genunchi
şi abia am urcat scara aurarilor până sus în oraş către casă
acuma cobor până jos în piaţetă să fac fotografii
pentru albumul cu oraşul meu natal
jos cerul nu se prea vede
şi-n jur nu-s decât piatră şi cărămidă şi obloane de lemn
cu vopseaua verde scorojită
şi iustin zicea pe vremuri şi ale lui ivănescu-s la fel
şi frunzele singurului arbust care a rezistat acolo
în umbra deplină parcă-s arse mereu
şi de culoarea nisipului în cuptorul de sticlă
şi la întoarcere chiar pe scara aurarilor spre oraş uşa veche văd
că-i zăvorâtă cu un lacăt uriaş şi murdară şi una cu peretele palid
şi dani e dus de-o viaţă
şi iustin e mort de mult
iar radu rătăceşte pe ici pe colo prin oraşele civilizate ape apusului
acasă descarc cele patru fotografii făcute şi de patru ori la rând
ecranul se-nchide cenuşiu
le suprapun cumva ca să pricep ce se întâmplă acolo
şi în imaginea ieşită abia zăresc un perete până la un cer bănuit
şi umbra unui arbust fără frunze şi cu flori de aur